o nouă religie

August Comte, filozoful ateist francez, povestea lui Thomas Carlyle, eseistul englez următoarele: “Am de gând să întemeiez o nouă religie care să măture definitiv creştinismul…”. ”Splendid” îi răspunse Carlyle. “Tot ceea ce trebuie să faci este să vorbeşti cum nimeni n-a mai vorbit vreodată, să trăieşti cum niciun om n-a mai trăit, să fii răstignit, să învii a treia zi şi apoi să determini lumea întreagă să creadă că eşti întreg şi viu! Doar aşa, religia ta ar avea ceva şanse de succes!”.

Reclame
Publicat în Texte, analize si comentarii de texte

oamenii sunt oglinzi

Privește. Ascultă. Zâmbește.

Oamenii pe care îi întâlnești sunt oglinzi. Dacă îi privești cu atenție vei descoperi în ei tot ce știi, ce nu știi încă sau tot ce nu vrei să recunoști despre tine însuți.

Publicat în Texte, analize si comentarii de texte

Dust if you must


Dust if you must, but wouldn’t it be better

To paint a picture or write a letter,

Bake a cake or plant a seed,

Ponder the difference between want and need?

Dust if you must, but there’s not much time,

With rivers to swim and mountains to climb,

Music to hear, and books to read,

Friends to cherish and life to lead.

Dust if you must, but the world’s out there,

With the sun in your eyes, the wind in your hair,

A flutter of snow, a shower of rain.

This day will not come round again.

Dust if you must, but bear in mind,

Old age will come and it’s not kind.

And when you go – and go you must –

You, yourself, will make more dust.

~ Rose Milligan

Publicat în Sensul vieții

etica acidulată

Publicat în Etică aplicată

Cel mai întunecat secret al Chinei

Când se va termina nedreptatea? Atunci când cei care nu sunt victime vor simţi la fel de multă indignare precum cei care sunt” – Solon

http://epochtimes-romania.com/news/cel-mai-intunecat-secret-al-chinei–201525?fbclid=IwAR3dhTABKFr1w7hI7UURtmsm3gw_7HMAlxnQ9W8pHXiperHKXwy91Mhp0Zk

Publicat în Etică aplicată, studii de caz

drumul spre filosofie

…toate drumurile celor care aspiră la înțelegerea lumii și a omului duc spre filozofie. Mircea Flonta

Publicat în Lecții de FILOSOFIE

Lecția 11. Definiția

DEFINIŢIA. Caracterizare generală. Corectitudine în definire

 Definirea este operaţia logică prin care se precizează sfera sau conţinutul unei noţiuni.

Structura definiţiei

  1. definit – noţiunea pe care vrem să o precizăm
  2. definitor – explicația, procedura de definire, ceea ce spunem despre definit
  3. relaţia de definire – care instituie un raport de identitate între definit şi definitor.

Ex.: „Definirea este operaţia logică prin care se precizează conţinutul sau sfera unei noţiuni.”

„definirea” – definit,

„operaţia logică prin care se precizează conţinutul sau sfera unei noţiuni” – definitor şi

„este” – relaţie de definire.

 

Regulile de definire corectă din punct de vedere logic

Regula 1. Definiţia trebuie să fie caracteristică, adică definitorul să corespundă întregului definit şi numai lui; definiţia să nu fie nici prea largă, nici prea îngustă;

O definiţie este caracteristică dacă:

  1. Definitorul este un temei suficient pentru definit.
  2. Între definit şi definitor există un raport de identitate.

Erori posibile:

  1. Definitorul nu este un temei suficient pentru definit, explicaţia pe care o dăm nu are nicio legătură cu ceea ce vrem sa explicăm, ori definitorul şi definitul sunt noţiuni necomparabile.

Ex. Logica studiază influenţa razelor de lună asupra papucilor de gumă.

  1. Între definit şi definitor nu există un raport de identitate. Putem deosebi următoarele situaţii:
    a) Definiţia este prea îngustă, adică definitorul este subordonat faţă de definit, nu explică întreg definitul, ci numai parte din el.

Ex. Matematica studiază numerele şi figurile geometrice.

  1. b) Definiţia este prea largă, adică definitorul este supraordonat faţă de definit, se referă şi la alte elemente decât cele ale definitului.

Ex. Luna este un satelit natural al unei planete din sistemul solar.

  1. c) Între definit şi definitor există un raport de încrucişare.

Ex. „Sociologia studiază evenimentele sociale” – definiţie incorectă, deoarece sociologia studiază şi altceva decât evenimentele sociale, iar evenimentele sociale sunt studiate şi de alte ştiinţe.

Sau „Pasărea este un vertebrat zburător” – definiţie incorectă pentru că între definit (pasăre) şi definitor (vertebrat zburător) există un raport de încrucişare (sunt păsări care zboară, pasări care nu zboară şi vertebrate zburătoare care nu sunt păsări).

 

Regula 2. Definiţia nu trebuie să fie circulară; definitorul nu trebuie să conţină definitul.

Exemplu: “Istoria este ştiinţa care studiază evenimentele istorice.”

Excepţia de la această regulă se referă la termenii corelativi (vezi clasificarea termenilor).

 

Regula 3. Definiţia trebuie să fie logic-afirmativă, adică să nu conţină negaţii.

Exemplu: “Decenţa este ceea ce nu este trivialitatea.”

Excepţia de la regulă – termenii negativi în care definitorul este obligatoriu negativ.

Regula 4. Definiţia trebuie să fie clară şi precisă, adică definitorul să nu conţină termeni confuzi, noţiuni vide; termeni figuraţi, metafore; să se limiteze strict la notele care formează temeiul suficient, să nu fie adevărate descrieri. (să nu fie nici „prea lungă”, nici „prea scurtă”).
Exemple :“Meseria este brăţară de aur.”  “Onoarea este un exerciţiu admirabil.”

 

Regula 5. Definiţia trebuie să fie consistentă, să nu intre în raport de opoziţie (contradicţie logică) cu alte propoziţii sau definiţii acceptate în domeniul respectiv.

Ex.: de vreme ce clorul este gaz şi este galben-verzui, nu poţi defini gazul ca fiind substanţă incoloră, inodoră etc.

Publicat în LOGICĂ

Lecția 6. Argumentarea şi structura argumentării

FIȘA DE LUCRU:         ARGUMENTAREA ȘI STRUCTURA SA

Arhitecura structurală a argumentării:

  1. teza (concluzia) care se susţine sau se respinge.
  2. temeiurile (probele, argumentele sau premisele) care se aduc în favoarea sau în defavoarea tezei.

 

  1. Construiţi câte un argument care să justifice următoarele 3 concluzii:
  • Nu este bine să faci rău
  • Părinţii au întotdeauna dreptate
  • Leneşul mai mult munceşte.

 

  1. Cum recunoaştem în cadrul unui argument care sunt premisele şi care concluzia (ideea – teză)? Identificarea tezei şi a temeiurilor se realizează cu ajutorul unor cuvinte caracteristice numite indicatori ai argumentării. Indicatorii argumentării pot fi:
  • de premisă: pentru că, deoarece, fiindcă, dacă, atunci când, în cazul în care, datorită etc.
  • de concluzie: atunci, rezultă că, aşadar, prin urmare, în concluzie, deci etc.

 Identificaţi premisele şi concluziile din următoarele raţionamente şi precizaţi care sunt indicatorii lor.

  1. Niciun om care respectă morala nu se lasă corupt pentru că niciun om virtuos nu se lasă corupt.
  2. Unii oameni sunt infractori căci ei sunt răufăcători.
  3. Dacă plouă, atunci voi lua umbrela.
  4. Fiindcă cine pedepseşte pe vinovat este cinstit şi cei cinstiţi nu sunt corupţi, înseamnă că cine pedepseşte pe vinovat nu este corupt.
  5. În cazul în care nu mă ascultă, îl voi pedepsi.
  6. Unii politicieni nu sunt oneşti, fiindcă nu sunt drepţi, or toţi oamenii oneşti sunt drepţi.
  7. Toţi oamenii sunt muritori pentru că numai zeii sunt nemuritori

 

  1. În unele dintre argumente nu sunt prezentate toate premisele; unele din ele lipsesc deoarece sunt subînţelese (uneori lipseşte chiar concluzia). Astfel de argumente se numesc entimeme.

Precizaţi  care  este  premisa  subînţeleasă  ce  lipseşte  din  următoarele  argumente entimematice :

  1. Cei cinstiţi spun întotdeauna adevărul, prin urmare unii politicieni nu sunt cinstiţi.
  2. Oamenii nu sunt fiinţe perfecte pentru că acestea din urmă ar învăţa logica în două zile.
  3. Deoarece toate corpurile  materiale  se  supun  legii  gravitaţiei,  ideile  noastre  nu  sunt  corpuri materiale.

 

  1. 4. Există argumente care se prezintă ca simple afirmaţii, socotindu-se că justificarea este implicită sau uşor deductibilă:

Cred că echipa X va câştiga campionatul de handbal anul ăsta.

Ar trebui să comandăm pizza.

Am nevoie de o scutire pentru mâine.

Care sunt argumentele implicite pe care le avem în minte, formulând asemenea afirmaţii?

 

  1.  Cum omul este ca o fiinţă raţională, iar argumentarea este un proces esenţial al raţiunii, orice produs sau activitate umană are la bază un argument. Ce argumente sunt presupuse pentru:
  • ordinea băncilor şi catedrei într-o sală de clasă?

  • existenţa pauzei dintre ore?

  • existenţa şcolarizării gratuite?

  • obligaţia şcolarizării pentru toţi copiii unei ţări?

  • existenţa trecerilor de pietoni?

  • existenţa transportului public?

 

  1. Spuneţi în câteva fraze dacă logica este ceea ce credeaţi că este înainte de a o studia, şi dacă gândiţi că vă foloseşte sau nu.

Temă:

  1. Pentru următoarele afirmaţii, formulaţi câte două argumente introduse de „pentru că”:
  • orele de şcoală ar trebui să fie mai puţine

  • programele de televiziune violente ar trebui interzise

  • toţi oamenii ar trebui să mânânce carne

  • matematica este mai importantă decât româna.

  1. Formulaţi o afirmaţie proprie, susţineţi-o prin două argumente introduse prin „pentru că” şi oferiţi o dovadă în sprijinul argumentelor.
Publicat în LOGICĂ

Lecția 5. Bariere în comunicare

Oamenii se urăsc pentru că se tem unii de alţii; se tem pentru că nu se cunosc; nu se cunosc pentru că nu comunică” (Martin Luther King)

Lupt împotriva neputinţei pe care o simt în încercarea de a vă transmite întregul conţinut al ideii mele” (Iulia Hasdeu)

Una dintre cele mai frecvent întâlnite şi mai importante forme de comunicare este comunicarea interpersonală (comunicarea “de la om la om”, “faţă în faţă”, “între patru ochi”). Comunicarea interpersonală este un schimb de informaţii, impresii, trăiri şi sentimente pe care oamenii le angajează oriunde şi oricând sunt împreună. “Cel mai frumos lucru în doi este faptul că oferă şansa de a descoperi în maniera cea mai concretă şi mai personalizată atât afecţiunea, prietenia, intimitatea, alintul, mângâierea, gelozia sau confesiunea, cât şi invidia, ura, vanitatea şi multe alte trăiri, emoţii şi sentimente omeneşti” (Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Polirom, 2000, p. 34) O astfel de modalitate de comunicare este vitală pentru cunoaşterea propriei persoane dar mai ales pentru cunoaşterea celorlalţi, pentru influenţarea comportamentului lor. “Fără îndoială, persuadarea intelocutorului este unul dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării interpersonale, dar nu neapărat cel mai important” (Prutianu, p. 34).

Tot ceea ce stinghereşte, limitează sau blochează transferul de informaţii constituie bariere în comunicare. Cauzele barierelor în comunicare ţin de percepţia, emoţiile, încrederea şi credibilitatea, dificultăţile de receptare (ascultare), filtrajul, supraîncărcarea cu informaţii, locul şi timpul (contextul comunicării), zgomotele şi mediul selectat pentru a fi transmisă informaţia etc. Fiecare element al situaţiei de comunicare poate fi responsabil pentru apariţia barierelor în comunicare. Reamintim pentru aceasta elementele situaţiei de comunicare:

Emiţător – Receptor – Context – Mesaj – Cod – Canal – Referentul (obiectul la care se referă mesajul).

După unii experţi în domeniul comunicării, barierele în comunicare sunt de natură fizică (deficienţe verbale, acustice, amplasament, lumină, temperatură, ora din zi/momentul comunicării, durata întâlnirii etc.), de natură psihologică (acei “paraziţi” din mintea noastră – idei preconcepute/prejudecăţi, clişee, stereotipuri care se amestecă în mesajul celuilalt, viciindu-l) sau de natură semantică (diferenţe de limbaj existente între vorbitor şi ascultător: vocabular, gramatică, sintaxă, conotaţii emoţionale atribuite unor cuvinte, interpretări diferite ale aceloraşi termeni etc.).

Barierele de comunicare pot fi determinate de factori interni precum:

  • implicarea sau angajarea pozitivă/negativă a interlocutorului (modul în care ne raportăm la cel care emite mesajul);
  • frica, teama de a nu greşi atunci când trebuie să oferim feedback (replica) – teama de ridicol, teama de a nu ne ridica la nivelul expectanţelor celuilalt;
  • presupoziţii, prejudecăţi, stereotipii, gânduri “prefabricate”, idei care depind de apartenenţa noastră la un anumit grup, vârstă, naţionalitate, cultură, educaţie;
  • propriul univers interior (gânduri, idei, convingeri care “filtrează”/distorsionează mesajul emiţătorului);
  • diferenţele de percepţie (modul propriu de a privi şi a judeca lumea, care poate fi diferit de cel al emiţătorului);
  • tendinţa de a deriva concluzii pripite, de a generaliza în grabă, de a selecta din ceea ce ascultăm doar ceea ce corespunde propriilor nevoi, expectanţe;
  • diferenţe de cultură sau de educaţie între emiţător şi receptor;
  • lipsa interesului pentru mesajul transmis, autocentrismul;
  • emoţiile (mai ales emoţiile puternice ne pot face să ne simţim timoraţi, neajutoraţi).

Activitate in perechi: Formulati 7 principii pe care credeti ca ar trebui sa le respecte o comunicare eficienta.

Publicat în LOGICĂ

Lecția 4. Comunicarea interpersonală, comunicarea publică, comunicarea interculturală.

Specialiştii disting mai multe tipuri / forme de comunicare:

(1). Comunicarea INTRAPERSONALĂ – ÎN ŞI CĂTRE SINE; (dialogurile cu sine, „vocea interioară”) –  este necesară pentru echilibrul psihic şi emoţional;

(2). Comunicarea INTERPERSONALĂ – ÎNTRE OAMENI: (relaţia „de la om la om” şi „între patru ochi”) – oferă şansa unei adevărate cunoaşteri a interlocutorului şi are frecvent ca obiectiv influenţarea interlocutorului. Limbajul nonverbal are aici un teren fertil de manifestare.

Comunicarea interpersonală se realizează între două sau mai multe persoane (membri ai familiei, prieteni, colegi, cunoştinţe întâmplătoare) aflate  în situaţie de proximitate spaţială. Prin comunicare interpersonală, persoanele interacţionează, schimbându-şi sistematic poziţia şi rolul în discuţie, se influenţează reciproc, îşi comunică păreri, gânduri, sentimente, îşi formează/modifică imaginea despre sine, formulează şi acceptă critici; în acest fel, o persoană îi cunoaşte pe ceilalţi şi se cunoaşte şi pe sine.

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ a devenit obiect de cercetare mai ales după impunerea psihanalizei; ea face obiectul ANALIZEI TRANZACŢIONALE (iniţiată de ERICH BERNE) şi a PROGRAMĂRII NEURO-LINGVISTICE (a lui JOHN GRINDER şi a lui RICHARD BANDLER).

ANALIZA TRANZACŢIONALĂ (AT). Psihoterapeutul american Erich Berne a analizat schimburile de cuvinte, de mesaje sau de stimuli care au loc în conversaţiile cotidiene.

1961 – Analiză Tranzacţională şi psihoterapie (Erich Berne)

Comunicarea de grup (într-un anturaj intim, în interiorul echipei, al familiei, adunări adhoc) – cea în care indivizii îşi petrec mare parte din viaţa socială şi profesională, se împărtăşesc cunoştinţe, se rezolvă nevoi etc.

(2.1.) INTRAGRUPALĂ – ÎNTRE MEMBRII UNUI GRUP;

(2.2.) INTERGRUPALĂ – ÎNTRE OAMENII DIN GRUPURI DISTINCTE;

 

3) Comunicarea publică – orice tip de cuvântare, expunere sau prezentare în faţa unui grup mai mare de 3 persoane. Este tipul de comunicare cel mai atent studiată de-a lungul timpului. De cele mai multe ori obiectivul ei nu este transmiterea de informaţii, ci câştigarea publicului – de aceea depinde de ambele capete ale relaţiei: vorbitor şi public.

  • este o comunicare formală legată de punerea în aplicare a regulilor existente în societate. Principalele funcţii ale comunicării publice sunt: de informare, de asigurare a relaţionării sociale, precum şi de a însoţi schimbările comportamentelor şi schimbările organizaţiilor.

(4). Comunicarea de masă – primită sau folosită de un număr mare de oameni = ANSAMBLU DE MODALITĂŢI – REŢELE DE TRANSMISIE, ECHIPAMENTE INDIVIDUALE ŞI AUTONOME – care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje (conform Dicţionar de Sociologie, Larousse, Bucureşti, 1996)

  • comunicare de masă – producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vizuale sau audiovizuale printr-un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros, caracterizată de folosirea de mijloace impersonale de comunicare, cunoscute generic sub numele de massmedia.

5) Orice comunicare între două persoane este o comunicare interpersonală, dar în măsura în care partenerii comunicării aparţin unor culturi diferite, comunicarea devine interculturală. În această situaţie, procesul de comunicare este influenţat de cultura căreia îi aparţin partenerii comunicării (de exemplu, de valorile, normele, atitudinile şi convingerile împărtăşite). Semnificaţia comunicării interculturale este legată de realitatea diversităţii etnoculturale din societate, de necesitatea conştientizării acestei diversităţi şi de dobândirea unor abilităţi/competenţe de comunicare şi de înţelegere între persoane care aparţin unor culturi  diferite. Comunicarea  interculturală autentică,  subordonată obiectivului a învăţa să  trăim împreună cu ceilalţi poate contribui, pe de o parte la prevenirea discriminării, a marginalizării, iar, pe de altă parte, la formarea atitudinii de cooperare şi de solidaritate.

Publicat în LOGICĂ