Mintea Umana – Howard Gardner

Mintea Umana – Howard Gardner

Reclame
Imagine | Publicat pe de

Why Socrates Hated Democracy

Publicat în Filme

Mitul lui Sisif

Publicat în Filme, Texte, analize si comentarii de texte

Lecția 6. Argumentarea şi structura argumentării

FIȘA DE LUCRU:         ARGUMENTAREA ȘI STRUCTURA SA

Arhitecura structurală a argumentării:

  1. teza (concluzia) care se susţine sau se respinge.
  2. temeiurile (probele, argumentele sau premisele) care se aduc în favoarea sau în defavoarea tezei.

 

  1. Construiţi câte un argument care să justifice următoarele 3 concluzii:
  • Nu este bine să faci rău
  • Părinţii au întotdeauna dreptate
  • Leneşul mai mult munceşte.

 

  1. Cum recunoaştem în cadrul unui argument care sunt premisele şi care concluzia (ideea – teză)? Identificarea tezei şi a temeiurilor se realizează cu ajutorul unor cuvinte caracteristice numite indicatori ai argumentării. Indicatorii argumentării pot fi:
  • de premisă: pentru că, deoarece, fiindcă, dacă, atunci când, în cazul în care, datorită etc.
  • de concluzie: atunci, rezultă că, aşadar, prin urmare, în concluzie, deci etc.

 Identificaţi premisele şi concluziile din următoarele raţionamente şi precizaţi care sunt indicatorii lor.

  1. Niciun om care respectă morala nu se lasă corupt pentru că niciun om virtuos nu se lasă corupt.
  2. Unii oameni sunt infractori căci ei sunt răufăcători.
  3. Dacă plouă, atunci voi lua umbrela.
  4. Fiindcă cine pedepseşte pe vinovat este cinstit şi cei cinstiţi nu sunt corupţi, înseamnă că cine pedepseşte pe vinovat nu este corupt.
  5. În cazul în care nu mă ascultă, îl voi pedepsi.
  6. Unii politicieni nu sunt oneşti, fiindcă nu sunt drepţi, or toţi oamenii oneşti sunt drepţi.
  7. Toţi oamenii sunt muritori pentru că numai zeii sunt nemuritori

 

  1. În unele dintre argumente nu sunt prezentate toate premisele; unele din ele lipsesc deoarece sunt subînţelese (uneori lipseşte chiar concluzia). Astfel de argumente se numesc entimeme.

Precizaţi  care  este  premisa  subînţeleasă  ce  lipseşte  din  următoarele  argumente entimematice :

  1. Cei cinstiţi spun întotdeauna adevărul, prin urmare unii politicieni nu sunt cinstiţi.
  2. Oamenii nu sunt fiinţe perfecte pentru că acestea din urmă ar învăţa logica în două zile.
  3. Deoarece toate corpurile  materiale  se  supun  legii  gravitaţiei,  ideile  noastre  nu  sunt  corpuri materiale.

 

  1. 4. Există argumente care se prezintă ca simple afirmaţii, socotindu-se că justificarea este implicită sau uşor deductibilă:

Cred că echipa X va câştiga campionatul de handbal anul ăsta.

Ar trebui să comandăm pizza.

Am nevoie de o scutire pentru mâine.

Care sunt argumentele implicite pe care le avem în minte, formulând asemenea afirmaţii?

 

  1.  Cum omul este ca o fiinţă raţională, iar argumentarea este un proces esenţial al raţiunii, orice produs sau activitate umană are la bază un argument. Ce argumente sunt presupuse pentru:
  • ordinea băncilor şi catedrei într-o sală de clasă?

  • existenţa pauzei dintre ore?

  • existenţa şcolarizării gratuite?

  • obligaţia şcolarizării pentru toţi copiii unei ţări?

  • existenţa trecerilor de pietoni?

  • existenţa transportului public?

 

  1. Spuneţi în câteva fraze dacă logica este ceea ce credeaţi că este înainte de a o studia, şi dacă gândiţi că vă foloseşte sau nu.

Temă:

  1. Pentru următoarele afirmaţii, formulaţi câte două argumente introduse de „pentru că”:
  • orele de şcoală ar trebui să fie mai puţine

  • programele de televiziune violente ar trebui interzise

  • toţi oamenii ar trebui să mânânce carne

  • matematica este mai importantă decât româna.

  1. Formulaţi o afirmaţie proprie, susţineţi-o prin două argumente introduse prin „pentru că” şi oferiţi o dovadă în sprijinul argumentelor.
Publicat în LOGICĂ

Lecția 5. Bariere în comunicare

Oamenii se urăsc pentru că se tem unii de alţii; se tem pentru că nu se cunosc; nu se cunosc pentru că nu comunică” (Martin Luther King)

Lupt împotriva neputinţei pe care o simt în încercarea de a vă transmite întregul conţinut al ideii mele” (Iulia Hasdeu)

Una dintre cele mai frecvent întâlnite şi mai importante forme de comunicare este comunicarea interpersonală (comunicarea “de la om la om”, “faţă în faţă”, “între patru ochi”). Comunicarea interpersonală este un schimb de informaţii, impresii, trăiri şi sentimente pe care oamenii le angajează oriunde şi oricând sunt împreună. “Cel mai frumos lucru în doi este faptul că oferă şansa de a descoperi în maniera cea mai concretă şi mai personalizată atât afecţiunea, prietenia, intimitatea, alintul, mângâierea, gelozia sau confesiunea, cât şi invidia, ura, vanitatea şi multe alte trăiri, emoţii şi sentimente omeneşti” (Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Polirom, 2000, p. 34) O astfel de modalitate de comunicare este vitală pentru cunoaşterea propriei persoane dar mai ales pentru cunoaşterea celorlalţi, pentru influenţarea comportamentului lor. “Fără îndoială, persuadarea intelocutorului este unul dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării interpersonale, dar nu neapărat cel mai important” (Prutianu, p. 34).

Tot ceea ce stinghereşte, limitează sau blochează transferul de informaţii constituie bariere în comunicare. Cauzele barierelor în comunicare ţin de percepţia, emoţiile, încrederea şi credibilitatea, dificultăţile de receptare (ascultare), filtrajul, supraîncărcarea cu informaţii, locul şi timpul (contextul comunicării), zgomotele şi mediul selectat pentru a fi transmisă informaţia etc. Fiecare element al situaţiei de comunicare poate fi responsabil pentru apariţia barierelor în comunicare. Reamintim pentru aceasta elementele situaţiei de comunicare:

Emiţător – Receptor – Context – Mesaj – Cod – Canal – Referentul (obiectul la care se referă mesajul).

După unii experţi în domeniul comunicării, barierele în comunicare sunt de natură fizică (deficienţe verbale, acustice, amplasament, lumină, temperatură, ora din zi/momentul comunicării, durata întâlnirii etc.), de natură psihologică (acei “paraziţi” din mintea noastră – idei preconcepute/prejudecăţi, clişee, stereotipuri care se amestecă în mesajul celuilalt, viciindu-l) sau de natură semantică (diferenţe de limbaj existente între vorbitor şi ascultător: vocabular, gramatică, sintaxă, conotaţii emoţionale atribuite unor cuvinte, interpretări diferite ale aceloraşi termeni etc.).

Barierele de comunicare pot fi determinate de factori interni precum:

  • implicarea sau angajarea pozitivă/negativă a interlocutorului (modul în care ne raportăm la cel care emite mesajul);
  • frica, teama de a nu greşi atunci când trebuie să oferim feedback (replica) – teama de ridicol, teama de a nu ne ridica la nivelul expectanţelor celuilalt;
  • presupoziţii, prejudecăţi, stereotipii, gânduri “prefabricate”, idei care depind de apartenenţa noastră la un anumit grup, vârstă, naţionalitate, cultură, educaţie;
  • propriul univers interior (gânduri, idei, convingeri care “filtrează”/distorsionează mesajul emiţătorului);
  • diferenţele de percepţie (modul propriu de a privi şi a judeca lumea, care poate fi diferit de cel al emiţătorului);
  • tendinţa de a deriva concluzii pripite, de a generaliza în grabă, de a selecta din ceea ce ascultăm doar ceea ce corespunde propriilor nevoi, expectanţe;
  • diferenţe de cultură sau de educaţie între emiţător şi receptor;
  • lipsa interesului pentru mesajul transmis, autocentrismul;
  • emoţiile (mai ales emoţiile puternice ne pot face să ne simţim timoraţi, neajutoraţi).

Activitate in perechi: Formulati 7 principii pe care credeti ca ar trebui sa le respecte o comunicare eficienta.

Publicat în LOGICĂ

Lecția 4. Comunicarea interpersonală, comunicarea publică, comunicarea interculturală.

Specialiştii disting mai multe tipuri / forme de comunicare:

(1). Comunicarea INTRAPERSONALĂ – ÎN ŞI CĂTRE SINE; (dialogurile cu sine, „vocea interioară”) –  este necesară pentru echilibrul psihic şi emoţional;

(2). Comunicarea INTERPERSONALĂ – ÎNTRE OAMENI: (relaţia „de la om la om” şi „între patru ochi”) – oferă şansa unei adevărate cunoaşteri a interlocutorului şi are frecvent ca obiectiv influenţarea interlocutorului. Limbajul nonverbal are aici un teren fertil de manifestare.

Comunicarea interpersonală se realizează între două sau mai multe persoane (membri ai familiei, prieteni, colegi, cunoştinţe întâmplătoare) aflate  în situaţie de proximitate spaţială. Prin comunicare interpersonală, persoanele interacţionează, schimbându-şi sistematic poziţia şi rolul în discuţie, se influenţează reciproc, îşi comunică păreri, gânduri, sentimente, îşi formează/modifică imaginea despre sine, formulează şi acceptă critici; în acest fel, o persoană îi cunoaşte pe ceilalţi şi se cunoaşte şi pe sine.

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ a devenit obiect de cercetare mai ales după impunerea psihanalizei; ea face obiectul ANALIZEI TRANZACŢIONALE (iniţiată de ERICH BERNE) şi a PROGRAMĂRII NEURO-LINGVISTICE (a lui JOHN GRINDER şi a lui RICHARD BANDLER).

ANALIZA TRANZACŢIONALĂ (AT). Psihoterapeutul american Erich Berne a analizat schimburile de cuvinte, de mesaje sau de stimuli care au loc în conversaţiile cotidiene.

1961 – Analiză Tranzacţională şi psihoterapie (Erich Berne)

Comunicarea de grup (într-un anturaj intim, în interiorul echipei, al familiei, adunări adhoc) – cea în care indivizii îşi petrec mare parte din viaţa socială şi profesională, se împărtăşesc cunoştinţe, se rezolvă nevoi etc.

(2.1.) INTRAGRUPALĂ – ÎNTRE MEMBRII UNUI GRUP;

(2.2.) INTERGRUPALĂ – ÎNTRE OAMENII DIN GRUPURI DISTINCTE;

 

3) Comunicarea publică – orice tip de cuvântare, expunere sau prezentare în faţa unui grup mai mare de 3 persoane. Este tipul de comunicare cel mai atent studiată de-a lungul timpului. De cele mai multe ori obiectivul ei nu este transmiterea de informaţii, ci câştigarea publicului – de aceea depinde de ambele capete ale relaţiei: vorbitor şi public.

  • este o comunicare formală legată de punerea în aplicare a regulilor existente în societate. Principalele funcţii ale comunicării publice sunt: de informare, de asigurare a relaţionării sociale, precum şi de a însoţi schimbările comportamentelor şi schimbările organizaţiilor.

(4). Comunicarea de masă – primită sau folosită de un număr mare de oameni = ANSAMBLU DE MODALITĂŢI – REŢELE DE TRANSMISIE, ECHIPAMENTE INDIVIDUALE ŞI AUTONOME – care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje (conform Dicţionar de Sociologie, Larousse, Bucureşti, 1996)

  • comunicare de masă – producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vizuale sau audiovizuale printr-un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros, caracterizată de folosirea de mijloace impersonale de comunicare, cunoscute generic sub numele de massmedia.

5) Orice comunicare între două persoane este o comunicare interpersonală, dar în măsura în care partenerii comunicării aparţin unor culturi diferite, comunicarea devine interculturală. În această situaţie, procesul de comunicare este influenţat de cultura căreia îi aparţin partenerii comunicării (de exemplu, de valorile, normele, atitudinile şi convingerile împărtăşite). Semnificaţia comunicării interculturale este legată de realitatea diversităţii etnoculturale din societate, de necesitatea conştientizării acestei diversităţi şi de dobândirea unor abilităţi/competenţe de comunicare şi de înţelegere între persoane care aparţin unor culturi  diferite. Comunicarea  interculturală autentică,  subordonată obiectivului a învăţa să  trăim împreună cu ceilalţi poate contribui, pe de o parte la prevenirea discriminării, a marginalizării, iar, pe de altă parte, la formarea atitudinii de cooperare şi de solidaritate.

Publicat în LOGICĂ

Lecția 3

FIŞA DE LUCRU

SITUAŢII DE COMUNICARE: CONŢINUT, RELAŢIE, CONTEXT

  1. Pentru propoziţiile date, alcătuiţi mesaje care să cuprindă mai multe enunţuri, ţinând cont de contextul indicat în paranteză, aşa încât informaţia transmisă să fie mai clară:

 

  1. Mă doare capul (vizită la doctor)
  2. Fericirea nu este niciodată de lungă durată (discurs şcolar adresat profesorului şi colegilor).
  3. Şerpii sunt reptile (prezentare la o oră de biologie).
  4. Cei maimulţi părinţi sunt prea exigenţi (mesaj transmis profesorului la o oră de dirigenţie).
  5. Nu suport să stau la cozi mari când cumpăr ceva  (discuţie între persoane de aceeaşi vârstă despre locurile preferate de cumpărături).

 

  1. Pentru următorul text, stabiliţi următoarele:
    – care este contextul comunicării?
    – între cine are loc relaţia de comunicare?
    – descoperiţi şi reformulaţi mesajele prezente în text, inclusiv cele comunicate de cei doi interlocutori (cel puţin trei)
    – indicaţi cel puţin o eroare de comunicare petrecută în transmiterea mesajelor
    – care sunt sentimentele transmise de interlocutori unul celuilalt (cel puţin 4) în plus faţă de mesajele comunicate? (indicaţi prin ce cuvinte cum sunt transmise)
    – reformulaţi întregul text, în aşa fel încât să redaţi numai faptele petrecute
    – în aproximativ 5 rânduri, comentaţi textul sub forma expunerii ideilor pe care le transmite. Stabiliţi care este ideea principală şi argumentaţi de ce o consideraţi astfel.

 

Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie: – Hei, mă din casă! – Cine? – Tu! – Eu? – Păi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eu? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Ştiu eu ce scrisoare? – Trebuie să plăteşti! – Ce, mă? – Cum ce? – Ce să plătesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eu? – Păi tu. – Ce porto, mă? – Iaca, porto. – Cum aşa? – Păi, ştiu! – Nu-i plătită? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, măi! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Porto. – Cât, mă? – Ce cît? – Câţi bani, mă? – 15. – Cum 15? – Păi! – Dar de ce, mă? – Nu ştiu. – Iaca 15. – Aşa. – Ei, dă-mi-o! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, mă? – Păi cine? – N-am adus-o. – Păi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i! – Cum asta-i? – Unde-i, mă? – Cine? – Scrisoarea. – La primărie. – Ba la dracul! – Ba, aşa. – Păi, cum? – Să te duci să ţi-o iei.

Caragiale, Cum se înţeleg ţăranii

PÓRTO1 s. n. Taxă care se plătește pentru expedierea prin poștă a unei scrisori, a unui colet, a unei sume de bani etc. – Din it. porto.

 

  1. Temă:

Alcătuiţi trei mesaje diferite de cel mult cinci rânduri, prin care să comunicaţi un sentiment părinţilor, o idee unui profesor şi un fapt real din viaţa publică unei cunoştinţe care nu s-a mai informat despre evenimentele curente de cel puţin două luni.

Publicat în LOGICĂ

Pilonii necredinţei: Immanuel Kant

Pilonii necredinţei: Immanuel Kant

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Peter Kreeft
Traducere: Cristina-Iosefina Paradovschi
Sursa: CatholicEducation.org

Aşa spun toţi profeţii, apostolii, martirii şi Însuşi Domnul nostru. După cum avem piloni ai credinţei creştine, sfinţii, există şi persoane care au devenit piloni ai necredinţei.

Immanuel Kant

Immanuel Kant

Puţini filosofi în istorie au fost atât de greu de citit şi atât de plictisitori ca Immanuel Kant. Totuşi, puţini au avut un impact mai devastator asupra gândirii umane. Se spune că slujitorul devotat al lui Kant – Lumppe – a citit cu fidelitate fiecare lucrare pe care a publicat-o stăpânul său. Atunci când Kant a publicat însă lucrarea sa cea mai importantă, „Critica raţiunii pure”, Lumppe a început să o citească dar nu a terminat-o, deoarece – a spus el – dacă ar fi terminat-o, ar fi ajuns într-un spital de boli mentale. De atunci, mulţi studenţi au retrăit sentimentele lui.

Totuşi, acest profesor abstract, care scria într-un stil abstract despre întrebări abstracte este, cred eu, sursa primară a ideii care pune în pericol credinţa (şi astfel şi sufletele) astăzi mai mult decât în oricare alt timp: ideea că adevărul este subiectiv. Cetăţenii simpli din oraşul său natal, Konigsburg, din Germania, unde Kant a trăit şi a scris în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au înţeles acest lucru mai bine decât filosofii de profesie, deoarece ei l-au poreclit pe Kant „Distrugătorul”, şi şi-au numit câinii după el.

Kant a fost un om blând şi pios, atât de punctual încât vecinii lui îşi puteau regla ceasurile după exactitatea cu care îşi făcea plimbarea sa zilnică. Intenţia de bază a filosofiei lui a fost nobilă: să restabilească demnitatea umană în mijlocul unei lumi sceptice care se închină ştiinţei. Această intenţie a devenit clară printr-o istorioară. Kant participa la o conferinţă a unui astronom materialist, despre locul omului în univers. Astronomul şi-a încheiat prelegerea cu afirmaţia: „Vedeţi, aşadar, că din punct de vedere astronomic, omul este complet nesemnificativ”. Kant a răspuns: „Profesore, aţi uitat cel mai important lucru: omul este astronomul”.

continuare: http://lumea.catholica.ro/2011/04/pilonii-necredintei-immanuel-kant/

 

Publicat în Immanuel Kant