Francis Bacon (1561-1626), Noul Organon

Francis Bacon s-a născut la Londra, la 22 ianuarie 1561. Este fiul lui Nicholas Bacon, Lord Keeper, adică Păstor al Marelui Sigiliu sau ministru de justiţie, în timpul reginei Elisabeta.

Educaţia se datorează mamei sale, până la vârsta de 12 ani, apoi Colegiului Trinităţii, care ţinea de Universitatea din Cambridge. Între 1576 – 1578 călătoreşte în Franţa iar în anul  1580 intră la Academia de jurisprudenţă Gray’s Inn pentru a deveni de avocat.

Odată cu urcarea la tronul Angliei a regelui Iacob I, ca urmare a bogatei sale activităţi publicistice, Bacon va deveni lord cancelar şi va primi titlul de baron de Verdun şi viconte de St. Alban. Titlurile le va pierde în 1621 şi va muri cinci ani mai târziu, la 66 de ani (în 1626).

Lucrări fundamentale: Instauratio magna (Marea întemeiere), Principia Philosophie (Principiile filosofie), Novum Organum (Noul Organon), Noua Atlantidă.

Dorind să ofere o imagine de ansamblu asupra ştiinţelor, aşa numitul globus intellectualis, Bacon va realiza o clasificare a acestora în funcţie de cele trei facultăţi sufleteşti: memorie, imaginaţie şi intelect. Obţine următoarea diferenţiere: istoria, poezia şi filosofia. Cu precizarea că filosofia avea ca domeniu referenţial Dumnezeu, omul şi natura.

Preocupat de înfăptuirea reformei în structura ştiinţei, Francis Bacon consideră că acest efort nu poate avea loc fără o nouă metodă de cercetare. Rezultatul a fost apariţia metodei inductive ce presupune o experienţă sistematică care nu rămâne la nivelul faptelor, ci se ridică la axiome (adevăruri generale), pentru a trage concluzii. Cunoaşterea nu poate progresa decât prin relaţionarea intelectului la experienţă, prin observaţie şi prin raţiune.

Insistând asupra distincţiei dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea comună, Bacon formulează un ansamblu de cauze care ar putea explica erorile din cunoaştere, numite idoli. (Idolii sunt structuri mintale defectuoase sau moduri inadecvate de a gândi.) Aceştia ar fi în număr de trei: idolii tribului (originari în natura umană şi care determină intelectul să vadă mai multe însuşiri decât cele reale), idolii peşterii (cuprind caracterul şi temperamentul individului) şi idolii teatrului (idei născocite pe scena vieţii; dispute între şcoli).

Pentru verificarea unei ipoteze, deci a completării inducţiei, Bacon consideră că sunt necesare nouă categorii de ajutoare, pentru intelect, memorie şi simţuri, care ar exclude orice supoziţie până la una singură, rămasă punct de referinţă. Gânditorul consideră că cercetătorul nu trebuie să procedeze nici numai ca păianjenul (care-şi scoate firul din sine), în mod deductiv, nici exclusiv ca albina (care adună materialul din afară), în mod inductiv, ci să adune materialul ca albina şi apoi să-l prelucreze în chip propriu.

  1. Adevărul şi puterea au una şi aceeaşi cale şi una şi aceeaşi îmbunătăţire; ele constau în a descoperi formele lucrurilor. Din cunoaşterea aceasta rezultă o teorie exactă şi o aplicare liberă.
  2. Mijlocul de a găsi formele este simplu şi unic; este vorba numai de a proceda prin îndepărtarea sau renunţarea la naturi. În adevăr, toate naturile care încetează de a mai exista când o altă natură dată le este adăugată, sau care nu există când o natură dată este îndepărtată, nu ţin nicidecum de formă şi, după ce îndepărtarea sau negarea a fost înfăptuită, rămâne forma şi afirmarea [1, p.222].

II…Există o margine a puterii şi a ştiinţei omeneşti în facultăţile cu care natura l-a înzestrat pe om pentru acţiune şi pentru gândire; şi mai există una în lucrurile care îi stau la îndemână; căci, dincolo de aceste ultime baze, primele instrumente sunt cu totul nefolositoare.

III. Aceste facultăţi, oricât ar fi de slabe şi de ineficace în ele însele, dacă sunt îndrumate cu metodă şi judecată, au o putere atât de mare încât pun la îndemâna cunoaşterii şi a folosinţei noastre lucrurile cele mai îndepărtate de simţurile şi de mâinile noastre şi depăşesc o mai mare întunecime de cunoaştere decât s-a putut întâlni până acum [1, p. 227].

Francis Bacon (1561-1626), Noul Organon

Există patru feluri de idoli, care stăpânesc mintea omenească. Acestora (în interesul expunerii) le-am dat nume deosebite, numind primul fel idolii tribului; al doilea, idolii peşterii; al treilea, idolii forului; a patrulea, idolii teatrului. Idolii tribului îşi au izvorul în însăşi natura omenească şi în însuşi neamul său, în genul omenesc. Căci este fals că simţurile omului sunt măsura lucrurilor; dimpotrivă, toate percepţiile, fie ale simţurilor, fie ale minţii, sunt pe măsura omului şi nu pe măsura universului. Şi intelectul omenesc, asemănător unei oglinzi cu suprafaţa inegală faţă de razele lucrurilor, amestecând propria sa natură cu aceea a lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează imaginea acestora. Idolii peşterii sunt idolii omului individual. Căci fiecare (pe lângă erorile comune naturii omeneşti în general) are o peşteră sau o vizuină a lui, care refractă şi tulbură lumina naturii; datorită unor cauze diferite ca: natura proprie şi particulară a fiecărui individ, educaţia, convorbirile, lecturile şi autoritatea acelora pe care îi stimează şi admiră; sau deosebirile de impresii, după cum au loc într-un spirit preocupat şi predispus, sau într-un spirit echilibrat şi liniştit, şi altor cauze asemănătoare (…) Există de asemenea idoli formaţi prin convieţuirea şi asocierea oamenilor, pe care îi numim idolii forului, din cauza relaţiilor şi tovărăşiei oamenilor. Căci oamenii se asociază prin vorbire; şi cuvintele sunt impuse lucrurilor potrivit cu felul de a gândi al mulţimii. Şi de aceea reaua şi nepotrivita alegere a cuvintelor împiedică într-un chip uimitor activitatea intelectului (…). Mai sunt, în sfârşit, idolii care s-au înrădăcinat în spiritele oamenilor din dogmele diferitelor filosofii şi din legi absurde de demonstraţie; pe aceştia îi numim idolii teatrului; căci câte sisteme filosofice au fost inventate şi adoptate, tot atâtea fabule au fost create şi jucate, fabule care au făcut din lume o plăsmuire sau o scenă de teatru.”

Există şi pot exista două căi pentru a cerceta şi descoperi adevărul. Una se înalţă ca într-un zbor de la datele simţurilor şi de la faptele particulare la propoziţiile cele mai generale, şi stabileşte şi descoperă din aceste principii socotite ca un adevăr de nezdruncinat, propoziţii mijlocii. Aceasta este calea întrebuinţată azi. Cealaltă scoate propoziţiile din datele simţurilor şi din faptele particulare, ridicându-se continuu şi gradual, pentru a ajunge în cele din urmă, la propoziţiile cele mai generale. Aceasta este calea adevărată, dar încă neîncercată. [2, p.38].

XXXVIII. Idolii şi noţiunile false, care au ocupat până acum intelectul omului sunt adânc înrădăcinate în el, nu numai că împresurează atât de strâns minţile oamenilor, încât îi este greu adevărului să găsească vreo intrare, dar chiar dacă intrarea a fost dobândită şi este liberă, le vom întâlni totuşi din nou în momentul chiar al restaurării ştiinţelor şi ele vor fi un obstacol până ce oamenii nu vor fi înştiinţaţi de primejdia lor şi nu vor fi înarmaţi împotriva lor atât cât este cu putinţă.

XXXIX. Există patru feluri de idoli care împresurează strâns minţile oamenilor; pentru a fi limpezi, le-am dat nume şi astfel am chemat primul gen fantome ale speciei omeneşti, pe al doilea fantome ale cavernei; pe al treilea fantome ale pieţei publice, pe al patrulea fantome ale teatrului.

XLI. Fantome ale speciei omeneşti îşi au originea în însăşi natura omenească şi în chiar neamul sau rasa omului. Căci este greşită afirmaţia care spune că simţul omenesc este măsura lucrurilor; dimpotrivă: toate percepţiile atât ale simţurilor cât şi ale minţii sunt rapotate la om, la măsura lor, iar nu la univers. Iar intelectul omenesc este ca o oglindă lipsită de netezime, care reflectă razele ce pornesc din lucruri şi care îşi amestecă propria ei natură cu aceea a obiectului şi astfel îl deformează şi îl strică.

XLII. Fantomele cavernei sunt proprii individului. Căci fiecare om are, în afară de teoriile care decurg din natura lui umană, şi o peşteră proprie sau o grotă profundă care opreşte şi întunecă lumina naturii, fie din cauza naturii lui proprii şi individuale, fie apoi din cauza educaţiei şi a realităţii cu ceilaţi, fie din cauza lecturilor şi autorităţii acelora pe care îi studiază şi admiră, fie apoi din cauza diferenţei de impresii produse de un lucru, după cum acesta apare unei minţi preocupate şi cu anumite predispoziţii sau se arată minţii unei naturi ordonate şi calme; astfel că spiritul omului fiind evident variabil, dupa cum sunt înclinările lui în fiecare individ şi de asemenea cu totul lipsit de ordine, se arată a fi jucăria întâmplării; de unde urmează că Heraclit a spus cu dreptate că “Oamenii caută cunoaşterea în micile lor lumi particulare, iar nu în lumea cea mare care este comună tuturor”.

XLIII. Există de asemenea idoli care apar, după cum se vede, din relaţii mutuale şi din viaţa socială a neamului omenesc; pe aceştia îi numim fantome ale vieţii publice, ţinând seama de legătura lor cu relaţiile şi existenţa socială a oamenilor. Vorbirea este, într-adevăr, mijlocul între oameni; dar cuvintele ne sunt impuse în acord cu accepţiunea pe care o au pentru minţile cele mai comune. Şi astfel impunerea greşită şi nebunească a cuvintelor ajunge să sufoce in mod ciudat mintea. Iar definiţile şi explicaţiile cu care savanţii au încercat întotdeauna să-şi netezească ideile şi să se lămurească pe ei înşişi în unele cazuri, nu aduc în niciun fel chestiunea la vreo soluţie. Căci cuvintele se impun foarte simplu intelectului şi aruncă totul în încurcătură, ducându-i pe oameni la controverse şi erori zadarnice şi nenumărate.

XLIV. Ultimele sunt fantomele care au pătruns în minţile oamenilor din diferitele dogme ale sistemelor filosofice şi chiar din metode greşite ale demonstraţiilor; pe acestea le numim fantome ale teatrului, deoarece considerăm toate sistemele filosofice până azi transmise sau inventate drept tot atâtea piese reprezentate pe scenă şi jucate, şi fiecare îşi creează ficţiunile şi lumea ei de scenă. Nu vorbim numai de sistemele azi la modă sau chiar de filosofiile sau sectele vechi, deoarece foarte multe piese de acelaşi fel pot fi încă alcătuite şi puse alături de cele cunoscute până azi; întrucât erorile cele mai diverse au totuşi, în cea mai mare parte, cauze comune. De asemenea spunem aceste lucruri nu numai cu privire la filosofii complete, dar chiar referitor la simple principii şi axiome ale ştiinţelor, care au dobândit putere graţie tradiţiei, credulităţii şi neglijenţei. (2, Novum Organum).

  1. Bacon, Fr. Despre înţelepciunea anticilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
  2. Bacon, Fr. Noul Organon, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

 

Cerințe: 

  1. Identificaţi în textul de mai sus conceptele specifice teoriei cunoaşterii.
  2. Identificaţi şi prezentaţi succint care sunt sursele erorii în concepţia lui Francis Bacon.
Acest articol a fost publicat în Cunoaștere și adevăr, Francis Bacon. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s