Fericirea

Introducere: structura gândirii etice

Ne apreciem comportamentul în termeni morali. Un anume comportament este preţuit în mod pozitiv: se spune despre un act că e bun, nobil, generos sau drept, iar despre cel care îl face că e binevoitor, bun, uman, virtuos. Alte comportamente sunt preţuite negativ: se spune despre un act că e urât, vicios, corupt sau nedrept; despre cel care îl face că e răuvoitor, bestial, inuman, corupt. Omul nu poate evita integrarea într-o comunitate morală. Viaţa sa este învăluită de ceea ce noi am putea numi „sfera morală”.

Care sunt principalele caracteristici ale sferei morale?

numai comportamentul uman este apreciat moral.

  1. nu folosim termeni morali pentru a vorbi despre comportamentul animalelor sau al insectelor. Nu ne apucăm să criticăm practicile de împerechere ale antilopelor, sau obiceiurile prădătoare ale leoparzilor, ori sistemele „sclavagiste” ale furnicilor sau albinelor. Numai oamenii şi comportamentul lor sunt numiţi buni sau răi, drepţi sau nedrepţi, virtuoşi sau vicioşi.
  2. In al doilea rând, numai comportamentul uman ce presupune opţiunea este socotit ca obiect potrivit pentru judecăţile noastre morale. Când supunem un comportament uman particular laudelor sau condamnărilor noastre, presupunem că persoana al cărei comportament uman e judecat avea la îndemână şi alte alternative. Nu lăudăm şi nici nu blamăm o persoană pentru ceea ce a făcut, dacă credem că, în acele circumstanţe, era singurul lucru pe care el sau ea l-ar fi putut face.
  3. chiar şi atunci când are la bază opţiunea, nu orice comportament uman aparţine sferei morale. In circumstanţe normale, de exemplu, hotărârea mea de a mă hrăni cu cereale şi suc la micul dejun, şi nu cu ouă şi pâine prăjită, nu are nici o semnificaţie morală.

A treia caracteristică definitorie a sferei morale este, deci, aceea că există o regulă sau un principiu moral ce condiţionează comportamentul în chestiune; există ceva ce o fiinţă umană e obligată să facă într-o situaţie dată, o anumită alegere pe care ea e obligată sau nu s-o facă în acele circumstanţe particulare, pur şi simplu în virtutea faptului că ea este o fiinţă umană. Ar fi fost incorect din punct de vedere moral, din partea mea, să fi contribuit în mod conştient la decesul prietenului meu alergic, mâncând cerealele ce l-ar fi ţinut în viaţă, când o altă alternativă ar fi fost la fel de bună pentru mine. De ce? Pentru că eu am obligaţia morală să fac tot ce pot pentru salvarea unei vieţi umane, când am prilejul. Versiunea generală a acestei idei – că oricine o obligat să facă tot ce-i stă în putinţă pentru salvarea vieţii umane de câte ori are prilejul – este un exemplu de regulă sau principiu moral.

 

Etica normativă este o încercare de a răspunde la întrebarea: ce fel de lucruri sunt într-adevăr drepte sau nedrepte şi de ce? Scopul filosofului este aici acela de a da ordine şi consistenţă convingerilor noastre etice şi de a le lega, pe cât posibil, de unul sau mai multe principii uni- versale din care se presupune că izvorăşte valabilitatea lor ca reguli care ne ghidează conduita.

Două tipuri de gândire etică

teleologic. – valoarea morală a oricărui act se constituie din capacitatea lui de a realiza ceva bun sau ceva rău. Unele lucruri sunt bune în ele însele, iar alte lucruri sunt bune sau rele în funcţie de capacitatea lor de a încuraja sau de a stânjeni ceea ce e bun în mod intrinsec. Dacă sănătatea este socotită bună în sine însăşi, de exemplu, atunci caracterul lăudabil al unor acte (a hrăni pe cel înfometat, a da îngrijire medicală bolnavului etc.) şi caracterul condamnabil al altor acte (a vinde sau a servi în mod conştient hrană infectată) pot fi înţelese în termenii raportului lor cu acest bine. Tot ceea ce este lăudabil din p d v moral, ţine de intenţia în care a fost făcut, de a obţine ceea ce este bun în sine însuşi: binele în sine însuşi este ţelul (telos) spre care este orientat orice comportament cu valoare morală.

Nu toţi filosofii sunt convinşi că întreaga sferă morală poate fi înţeleasă în termenii legării oricărui act de un bine în sine. Unele acte, spun aceştia, sunt obligatorii în ele însele, dincolo de orice necesitate de a produce un rezultat bun în mod intrinsec. S-ar putea argumenta, de exemplu, că o persoană are, sub orice circumstanţe posibile pe care mintea noastră le poate concepe, obligaţia morală de a spune adevărul sau de a-şi ţine o promisiune, indiferent dacă el crede că făcând aşa va determina realizarea unui bine în sine. Unele acte sunt „bune din punct de vedere moral” în şi prin ele însele: ele nu sunt drepte numai datorită intenţiei de a realiza ceva bun. Sistemele etice care încearcă să înţeleagă sfera morală din această perspectivă sunt denumite teorii deontologice.

 

Summum Bonum

Pentru filosofii care au încercat să înţeleagă sfera morală în termeni teleologici, o problemă foarte discutată a fost următoarea: care este summum bonum al fiinţei umane, adică cel mai mare bine pentru om?

Unele lucruri au fost socotite ca bune pentru om numai datorită valorii lor instrumentale. Medicina, de ex, este bună, numai datorită funcţiei ei de a produce sănătate. Dar să luăm acum în discuţie sănăta- tea. De ce e ea bună? Dacă spunem că sănătatea e bună pentru că este o condiţie preliminară pentru a fi în stare să ne angajăm în activităţi agreabile, înseamnă că noi considerăm că ea este un bine din punct de vedere instrumental (deşi ea poate fi considerată şi ca un bine în sine). Ei bine, atunci de ce admitem activităţile agreabile că sunt bune? Sunt ele bune din punct de vedere instrumental, în sensul că ele contribuie la realizarea unui bine mai mare? Dacă e aşa, unde putem pune capăt acestui proces? Care este binele cel mai mare pentru om? Care este acel unic lucru bun, aşa încât: a) merită să fie dorit de dragul lui însuşi; b) nu este bun sub aspect instrumental; şi c) e temeiul altor lucruri bune, în măsura în care acestea din urmă contribuie la realizarea sa?

Câteva răspunsuri posibile

Unii filosofi au argumentat în mod plauzibil că plăcerea este cel mai mare bine pentru om, că, într-adevăr, ea este singurul lucru care e bun în şi prin el însuşi. Acest punct de vedere este denumit hedonism (de la gr. hedone, însemnând „plăcere”). Unul dintre cei mai vechi şi mai binecunoscuţi apărători ai lui a fost filosoful grec Epicur (341-270 î.Hr.), care a zis: „în adevăr noi am văzut că plăcerea este bunul nostru cel dintâi şi propriu. Pe ea o luăm drept punct de plecare al fiecărei alegeri şi al fiecărei aversiuni şi ne întoarcem la ea, apreciind orice bun cu ajutorul afectelor noastre luate drept criteriu”.

Criticii hedonismului cred că o astfel de viziune tratează omul ca şi cum ar fi un animal inferior, o fiinţă pur şi simplu senzitivă. Unicitatea omului constă în realitate în faptul că el e o fiinţă raţională. Cel mai mare bine pentru om, atunci, nu este plăcerea – un bine suprem demn de un porc sau câine – ci activitatea aflată sub controlul raţiunii. Această viziune o vom numi eudemonism raţional (de la gr. eudaimonia, însemnând „fericire”). Ea a fost susţinută pentru prima oară de Aristotel, cel mai mare filosof grec şi profesorul lui Alexandru cel Mare.

Unii filosofi au tras concluzia că nu există nici un lucru care să fie binele suprem pentru om, dar că mai multe lucruri merită să fie dorite numai de dragul lor şi că cel mai mare bine pentru om constă în înfăptuirea cât mai multor lucruri de acest fel, pe cât îi stă în putinţă. Acest punct de vedere, de asemenea apărat de o seamă de filosofi, îl vom numi pluralism etic.

Există un răspuns religios la întrebarea ce priveşte binele suprem. În această perspectivă, cel mai mare bine pentru om constă într-o stare de fapt care nu se poate realiza pe deplin în timpul unei vieţi umane, că îndeplinirea până la capăt a celor mai adânci nevoi şi dorinţe umane are loc dincolo de sfera temporală. Această viziune, pe care o vom numi eudemonism teologic, a fost susţinută (cu numeroase diferenţe de detaliu) de mulţi teologi, printre care şi Sfântul Augustin (354-430) şi Sfântul Toma din Acquino (1225-1274).

Deşi acestea patru au fost răspunsurile date cel mai frecvent la întrebarea pe care o luăm în considerare, este clar că ele nu epuizează absolut deloc toate posibilităţile de răspuns.

Întrebări:

  1. Care sunt caracteristicile definitorii ale sferei morale? Sunteţi de acord cu definiţia dată? Puteţi da un exemplu de acţiune care se potriveşte acestei definiţii, dar pe care nu aţi include-o în sfera morală?
  2. Puteţi da un exemplu de acţiune astfel încât:
  3. a) dacă o persoană o realizează, e considerată ca demnă de laudă, de apreciere morală favorabilă;
  4. b) dacă o persoană nu o realizează, atunci nu considerăm că ea e condamnabilă din punct de vedere moral? Credeţi că acea acţiune intră sau nu în sfera morală?
  5. Ce este etica normativă? Care din următoarele activităţi credeţi că ţin de etica normativă:
  6. a) scrierea unui articol în ziar în care cereţi interzicerea avortului;
  7. b) scrierea unui articol în ziar în care argumentaţi că problema homosexualităţii e minoră la noi în ţară;
  8. c) discuţia dintre doi soţi, pe tema dacă soţia să facă sau nu un avort;
  9. d) audierea unei predici pe o temă morală în biserică;
  10. e) ţinerea de către preot a unei predici pe o temă morală în biserică;
  11. f) cercetarea sociologică a comportamentului moral al membrilor unui trib din Noua Guinee;
  12. g) formularea unei teorii despre ideea de bine suprem. Motivaţi-vă, de fiecare dată, răspunsul.
  13. În ce constau diferenţele dintre etica teleologică şi etica deontologică? Încercaţi să regăsiţi aceste diferenţe comparând textele din J. St. Mill şi I. Kant.
  14. Pe lângă cele sugerate în lecţie, puteţi da vreun alt răspuns plauzibil la întrebarea: Care este binele suprem pentru om?
  15. Comparaţi punctele de vedere formulate de Aristotel şi Kant cu privire la ideea de bine suprem. Cu care din cele două poziţii filosofice sunteţi de acord?

Texte

  1. B. Pascal: Căutarea fericirii

Toţi doresc să fie fericiţi; toţi, fără excepţie. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă. Ceea ce-1 face pe unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este aceeaşi dorinţă în care se află amândoi, însoţită de vederi deosebite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic gest decât cu acest scop (al fericirii). Acesta-i de când lumea motivul tuturor acţiunilor omeneşti, chiar al celor ce se omoară sau se spânzură.

Şi cu toate acestea, de un mare număr de ani, nicicând fără credinţă nimeni n-a ajuns la acest punct la care toţi tind încontinuu. Toţi se plâng: principi şi supuşi; nobili şi oameni de rând; bătrâni şi tineri; tari şi slabi; savanţi şi ignoranţi; sănătoşi şi bolnavi; din toate ţările, din toate timpurile, de toate vârstele şi condiţiile.

Unii au căutat fericirea în autoritate, alţii în cercetări şi ştiinţe, alţii în voluptăţi. Aceste trei plăceri pământeşti au format trei secte, iar cei pe care-i numim filosofi n-au făcut altceva decât să urmeze, în mod efectiv, una din ele. Cei ce s-au apropiat cel mai mult de ele au găsit cu cale că este necesar ca bi- nele universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu stea în nici unul din lucrurile particulare ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, având mai multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor, din cauza lipsei părţii pe care acesta nu o are, decât îl mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea care-i aparţine. Ei au înţeles că adevăratul bine trebuie să fie aşa fel încât toţi să-1 poată poseda în acelaşi timp, fără micşorare şi fără invidie şi nimeni să nu-1 poată pierde împotriva voinţei sale. Ei au înţeles acest fel de bine, dar nu l-au putut găsi; şi în locul unui bine solid şi efectiv, n-au îmbrăţişat decât imaginea găunoasă a unei virtuţi fantastice.

Instinctul ne spune că trebuie să căutăm fericirea noastră în noi. Pasiunile ne împing înspre afară, chiar când lucrurile exterioare prin ele însele nu le stârnesc. Lucrurile dinafară nostră ne ispitesc de multe ori şi ne cheamă când nici nu ne gândim la ele. Aşa că filosofii zadarnic vor spune: „Reintraţi în voi înşivă; acolo veţi găsi bogăţia”. Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred, sunt cei mai goi şi mai nătărăi. Căci ce este mai ridicol şi mai van decât ceea ce spun stoicii? Există ceva mai fals decât raţionamentele lor?

Ei ajung la concluzia că poţi totdeauna ceea ce poţi uneori şi că deoarece gloria aduce unele avantaje celor care o au, ceilalţi le pot avea de asemenea. Acestea sunt numai nişte frământări înfrigurate pe care o minte sănătoasă nu le poate imita.

Războiul lăuntric al raţiunii împotriva pasiunilor a făcut ca aceia care au voit să aibă pacea să se împartă în două secte. Unii au voit să renunţe la pasiuni şi să devină dumnezei; ceilalţi au voit să renunţe la raţiune şi să devină vite.

Dar nici unii, nici ceilalţi n-au putut-o face; şi raţiunea rămâne totdeauna în picioare, acuzând nimicnicia şi nedreptatea pasiunilor care tulbură odihna celor ce li se abandonează; şi pasiunile sunt totdeauna vii, chiar şi în sufletul celor care fac efortul de a renunţa la ele.

Iată ce poate omul prin el însuşi şi prin propriile sale eforturi cu privire la adevăr şi la bine.

In ce priveşte dovezile, suntem neputincioşi… Căutăm adevărul, dar nu găsim decât incertitudine. Căutăm fericirea, dar nu găsim decât nefericire şi mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea; însă nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire. (Scrieri alese, pp. 16-18)

Aristotel: Fericirea este binele suprem

Să revenim acum la binele pe care îl căutăm şi la natura lui. Se pare că el diferă de la o activitate la alta, ca şi de la o artă la alta, pentru că unul este binele vizat de medicină, altul cel vizat de strategie şi aşa mai departe. Care este atunci binele specific fiecăruia, adică cel în vederea căruia se face tot restul? In medicină este desigur sănătatea, în arta strategiei victoria, în arhitectură casa, în altele altul. Dar totdeauna, în orice acţiune sau în orice decizie, binele reprezintă scopul, pentru că în vederea lui se fac toate celelalte; astfel încât, dacă pentru toate acţiunile există un singur scop, acesta este binele realizabil, iar dacă scopurile sunt mai multe, binele realizabil în ele va consta.

Iată deci că raţionamentul nostru, urmărind o altă cale, a revenit la punctul de pornire. Trebuie să încercăm acum să clarificăm şi mai mult lucrurile.

Aşadar, deoarece există, evident, mai multe scopuri, iar dintre ele unele ne interesează de dragul altora, ca bogăţia, flautele sau instrumentele în general, este evident de asemenea că nu toate sunt scopuri perfecte. Dar binele suprem este, desigur. Astfel încât, dacă există un singur scop perfect, acesta trebuie să fie cel căutat de noi; iar dacă există mai multe, atunci el este cel mai desăvârşit dintre toate. Or, noi considerăm că ceea ce este de dorit pentru sine reprezintă un scop mai desăvârşit decât ceea ce este dorit pentru altceva şi ceea ce nicioda- tă nu este dorit pentru altceva este mai desăvârşit decât ceea ce este dorit şi pentru sine şi pentru altceva. Rezultă deci că desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva, pe când onoarea, plăcerea, inteligenţa şi orice virtute le dorim atât pentru sine (căci, chiar dacă n-ar duce la nimic, noi tot am simţi un impuls spre toate acestea), cât şi de dragul fericirii, pe care credem că, prin intermediul lor, am putea-o atinge. Dar fericirea nimeni nu o caută de dragul acestor lucruri, nici de dragul altora, oricare ar fi ele. (Etica nicomahică, pp. 15 -16).

 

3.1. Kant: Voinţa bună

Din tot ceea ce este posibil de conceput în această lume, ba în genere şi în afara ei, nimic nu ar putea fi considerat ca bun fără nici o restricţie decât numai o voinţă bună. Intelect, spirit, discernământ şi cum s-ar mai numi altfel talentele spiritului, sau curaj, hotărâre, stăruinţă în proiecte, ca proprietăţi ale temperamentului, sunt fără îndoială în unele privinţe bune şi de dorit; dar ele pot deveni şi extrem de rele şi dăunătoare, dacă voinţa, care are să se folosească de aceste daruri naturale şi a cărei calitate specifică se numeşte de aceea caracter, nu e bună. La fel stau lucrurile cu darurile fericirii. Putere, bogăţie, onoare, chiar sănătate şi toată bunăstarea şi mulţumirea cu soarta sa, pe scurt ceea ce se numeşte fericire, determină îndrăzneală şi, prin ea, adesea şi trufie, dacă nu există o voinţă bună care să corecteze şi să facă universal conformă scopului influenţa lor asupra simţirii şi prin aceasta şi întregul principiu de a acţiona; fără a aminti că un observator raţional şi imparţial nu poate avea niciodată plăcere văzând continua prosperitate a unei fiinţe pe care nicio trăsătură a unei voinţe curate şi bune nu o împodobeşte, şi astfel voinţa bună pare să constituie condiţia indispensabilă chiar pentru a fi demn de fericire.

Unele însuşiri sunt chiar favorabile acestei voinţe bune însăşi şi-i pot înlesni mult opera, dar nu au totuşi o valoare internă necondiţionată, ci presupun totdeauna şi existenţa unei voinţe bune, care limitează înalta stimă ce le-o purtăm de altfel cu tot dreptul şi nu îngăduie să le considerăm absolut bune. Moderaţia în afecte şi pasiuni, stăpânirea de sine şi chibzuinţă sănătoasă nu numai că sunt în multe privinţe bune, ci par să constituie chiar o parte din valoarea internă a persoanei; dar lipseşte încă mult pentru a le declara bune fără restricţie (oricât de necondiţionat au fost lăudate de cei vechi). Chiar fără principiile unei voinţe bune ele pot deveni foarte rele, şi sângele rece al unui răufăcător nu numai că îl face cu mult mai primejdios, dar şi nemijlocit în ochii noştri încă mai abominabil decât ar fi fost considerat fără aceasta.

Voinţa bună nu e bună numai prin ceea ce produce şi efectuează, nu prin capacitatea ei pentru realizarea unui scop oarecare ce şi-1 propune, ci este prin voliţie, adică este bună în sine, şi, considerată în sine însăşi, ea trebuie să fie evaluată la un preţ incomparabil cu mult mai ridicat decât în tot ce ar putea fi realizat prin ea în folosul unei înclinaţii oarecare, ba, dacă vrem, al sumei tuturor înclinaţiilor. Chiar dacă, printr-o împotrivire deosebită a soartei sau printr-o înzestrare sărăcăcioasă a unei naturi vitrege, acestei voinţe i-ar lipsi cu totul capacitatea de a-şi realiza intenţia; dacă, în ciuda celor mai mari străduinţe ale ei, ea n-ar putea totuşi împlini nimic şi nu ar rămâne decât voinţa bună (fireşte nu ca o simplă dorinţă, ci ca o folosire a tuturor mijloacelor în măsura în care sunt în puterea noastră), ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră preţioasă, ca ceva ce-şi are în sine deplina sa valoare. Utilitatea sau inutilitatea nu pot adăuga, nici scădea ceva acestei valori. Ea ar fi oarecum numai chenar pentru a o utiliza mai bine în viaţa de toate zilele sau de a atrage asupra ei atenţia acelora care nu sunt încă destul de cunoscători, iar nu pentru a o recomanda cunoscătorilor şi a-i determina valoarea. (Bazele metafizicii moravurilor, pp. 11 -12).

4.1. Kant: Morală şi datorie

Este datorie să-ţi conservi viaţa şi, în afară de aceasta, oricine are şi înclinaţie nemijlocită a o face. De aceea, grija adeseori plină de teamă pe care majoritatea oamenilor o au pentru viaţa lor, nu are totuşi o valoare internă şi maxima ei niciun conţinut moral. Ei îşi conservă viaţa conform datoriei, dar nu din datorie. Dimpotrivă, dacă nenorociri şi o supărare fără nădejde au înăbuşit cu totul plăcerea de viaţă; dacă nenorocitul, tare la suflet, mai mult indignat de soarta lui decât umilit şi abătut, îşi doreşte moartea, dar totuşi îşi conservă viaţa fără a o iubi, nu din înclinaţie sau frică, ci din datorie, atunci maxima lui are un conţinut moral.

A-ţi asigura propria fericire este datorie (cel puţin indirect), căci nemulţumit de propria-ţi stare, copleşit de multe griji şi în mijlocul unor trebuinţi nesatisfăcute, ai putea deveni uşor o mare ispită pentru violarea datoriilor. Dar şi fără a considera aici datoria, toţi oamenii au deja în ei înşişi cea mai puternică şi intimă înclinaţie spre fericire, fiindcă tocmai în această idee de fericire se rezumă toate înclinaţiile. Numai că preceptul fericirii este mai totdeauna astfel alcătuit, încât prejudiciază grav unele înclinaţii şi totuşi omul nu-şi poate face o noţiune precisă şi sigură despre suma satisfacerii tuturor sub numele de fericire; de aceea nu e de mirare că o singură înclinare determinată cu privire la ceea ce promite şi la timpul în care poate fi dobândită satisfacerea ei, poate să covârşească o idee nesigură; şi omul, de exemplu bolnav de gută, ar putea prefera să mănânce ceea ce-i place şi să sufere cât poate, fiindcă după socoteala lui n-a pierdut aici cel puţin plăcerea clipei prezente pentru speranţa, poate neîntemeiată, într-o fericire care s-ar afla în sănătate. Dar, şi în acest caz, dacă înclinaţia generală spre fericire nu ar determina voinţa lui, dacă sănătatea, cel puţin pentru el, nu ar ocupa atât de necesar un loc preponderent în calculul lui, rămâne totuşi şi aici, ca în toate celelalte cazuri, o lege, anume legea de a-şi promova fericirea, nu din înclinaţie, ci din datorie, şi abia atunci purtarea lui are o adevărată valoare morală.

Astfel trebuie înţelese fără îndoială şi pasajele din Scriptură în care se porunceşte să iubim pe aproapele nostru, chiar pe duşmanul nostru. Căci iubirea ca înclinaţie nu poate fi poruncită, dar binefacerea din datorie, când nicio înclinaţie nu ne îndeamnă la ea, ba se opune o antipatie naturală şi irezistibilă, este o iubire practică şi nu patologică, care rezidă în voinţă şi nu în înclinaţia senzaţiei, în principiile acţiunii şi nu în compasiunea care înduioşează; dar numai cea dintâi poate fi poruncită.

A doua teză: o acţiune făcută din datorie îşi are valoarea ei morală nu în scopul care trebuie atins prin ea, ci în maxima după care este determinată; această valoare nu depinde deci de realitatea obiectului acţiunii, ci numai de principiul voliției în virtutea căruia a fost împlinită acţiunea, fără a ţine seamă de niciunul din obiectele râvnirii. Din cele ce preced rezultă clar că scopurile pe care le putem propune acţiunilor noastre şi efectele lor ca scopuri şi mobiluri ale voinţei nu pot conferi acţiunilor nicio valoare necondiţionată şi morală. Unde poate să rezide deci această valoare, dacă nu ar consta în raportul voinţei cu un efect sperat? Ea nu poate rezida nicăieri altundeva decât în principiul voinţei, făcând abstracţie de scopurile care pot fi realizate printr-o astfel de acţiune…

A treia teză, ca urmare a celor două precedente, aş formula-o astfel: datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege. Eu pot avea fără îndoială înclinaţie pentru obiectul considerat ca efect al acţiunii pe care mi-o propun, dar niciodată respect, tocmai din cauză că ea nu este decât efectul şi nu activitatea unei voinţe. Tot astfel eu nu pot avea respect pentru înclinaţie în genere, fie ea a mea sau a altuia, eu pot cel mult s-o aprob în cazul dintâi, în cazul al doilea câteodată s-o iubesc, adică s-o consider favorabilă propriului meu interes. Numai ceea ce este legat de voinţa mea ca principiu, dar niciodată ca efect, ceea ce nu serveşte înclinaţiei mele, ci o predomină sau cel puţin o exclude cu totul de la deliberare în decizia de luat, prin urmare numai simpla lege în sine poate fi obiect de respect şi, prin aceasta, o poruncă. Dar dacă o acţiune făcută din datorie trebuie să separe cu totul influenţa înclinaţiei şi, odată cu ea, orice obiect al voinţei, deci nu rămâne pentru voinţă nimic care s-o poată determina decât obiectiv, legea şi, subiectiv, respectul pur pentru această lege practică, prin urmare maxima[1] de a mă supune unei astfel de legi, chiar în dauna tuturor înclinaţiilor mele.

Astfel, valoarea morală a acţiunii nu rezidă în efectul ce se aşteaptă de la ea, deci nu rezidă nici într-un principiu oarecare al acţiunii şi care are nevoie să-şi împrumute mobilul de la acest efect scontat. Căci toate aceste efecte (o situaţie agreabilă proprie, ba chiar promovarea fericirii străine) puteau fi produse şi de alte cauze şi nu era deci nevoie întru aceasta de voinţa unei fiinţe raţionale, deşi numai în această voinţă poate fi întâlnit binele suprem şi necondiţionat. (Bazele metafizicii moravurilor, pp. 15 – 19).

  1. St. Mill: Morală şi utilitate

Poziţia care acceptă ca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri susţine că acţiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere. Trebuie să spunem aici mai multe pentru a da o imagine limpede asupra standardului moral stabilit de teorie; în particular, ce lucruri se includ în ideile de durere şi plăcere, şi în ce măsură aceasta este lăsată ca o problemă deschisă. însă aceste explicaţii suplimentare nu afectează teoria asupra vieţii pe care se întemeiază această teorie a moralităţii – şi anume că plăcerea şi eliberarea de durere sunt singurele lucruri pe care ni le putem dori ca scopuri; că toate lucrurile pe care le putem dori (şi care în perspectivă utilitaristă sunt tot atât de numeroase ca în oricare altă perspectivă) sunt de dorit fie pentru plăcerea care le este inerentă, fie ca mijloace pentru promovarea plăcerii şi eliminarea durerii.

O astfel de teorie asupra vieţii provoacă multor minţi, dintre care unele sunt printre cele mai de admirat pentru sensibilitatea şi deschiderea lor, o repulsie de neînvins. A presupune că viaţa nu are (după cum se exprimă ei) un scop mai înalt decât plăcerea, nici un obiect mai bun şi mai nobil pentru dorinţă şi efort, este după ei absolut josnic şi înjositor: o doctrină demnă doar pentru porci. La fel au fost trataţi cu câtăva vreme înainte urmaşii lui Epicur, iar susţinătorilor de azi ai doctrinei adversarii lor, germani, francezi şi englezi li se adresează nu de puţine ori în termeni tot atât de „politicoşi”. (Utilitarianism, II)

  1. St. Mill: Principiul celei mai mari fericiri

Standardul utilitarist… nu este cea mai mare fericire a agentului, ci cea mai mare cantitate de fericire în general; iar dacă se poate pune la îndoială dacă un caracter nobil e întotdeauna fericit datorită nobleţei lui, nu există nicio îndoială că el face ca alţi oameni să fie mai fericiţi şi că lumea în general câştigă imens prin el. Prin urmare, utilitarismul şi-ar putea atinge scopul doar prin cultivarea în general a nobleţei de caracter, chiar dacă fiecare individ ar beneficia doar de pe urma nobleţei celorlalţi, iar propria sa nobleţe ar contribui, în ceea ce priveşte fericirea, doar la micşorarea beneficiului. Dar simpla enunţare a unei absurdităţi precum aceasta face obiecţia superfluă.

Potrivit principiului celei mai mari fericiri, aşa cum am explicat mai sus, scopul suprem cu referire la care şi pentru care sunt dezirabile toate celelalte lucruri (fie că ne gândim la binele nostru, fie la cel al altor oameni) este o existenţă ferită pe cât posibil de durere şi cât mai bogată posibil în delectări atât în privinţa calităţii, cât şi în cea a cantităţii; testul calităţii şi regula de comparare a ei cu cantitatea ţine de preferinţa celor care prin experienţa lor (la care ar trebui să adăugăm deprinderile lor de a conştientiza şi de a se autoobserva) sunt cei mai înzestraţi în acest sens. Dacă acesta este potrivit utilitarismului scopul acţiunii omeneşti, el e de asemenea în mod necesar şi standardul moralităţii. Acest standard poate fi definit prin regulile şi preceptele privitoare la conduita omenească prin a căror respectare s-ar asigura, în cea mai mare măsură posibilă, pentru întreaga umanitate, o existenţă de felul celei pe care am descris-o. Iar aceasta nu numai pentru oameni, ci – pe cât e îngăduit de natura lucrurilor – pentru întreaga creaţie vie. (Utilitarianism, II).

[1] Maximă  este principiul subiectiv  al voinţei;  principiul obiectiv  (adică  acela  care  ar servi şi subiectiv  tuturor fiinţelor  raţionale ca principiu practic, dacă  raţiunea ar avea putere  deplină  asupra facultăţii  de a râvni) este legea practică.

Acest articol a fost publicat în Fericirea, Texte pentru analiză. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s