Argumentul ontologic

Filosofii din toate timpurile s-au referit la ideea de Dumnezeu, formulând puncte de vedere diferite. Câteva sensuri în care a fost înțeles conceptul de Dumnezeu:

1. Dumnezeu a fost înţeles drept cauza transcendentă a lumii, deci Dumnezeu intervine din afara lumii creând tot ceea ce există.

2. Dumnezeu a fost considerat ca substanţă imanentă a lucrurilor, punct susţinut de Spinosa în lucrarea sa „Etica”, care afirmă că tot ceea ce există se află în Dumnezeu şi nimic nu poate să existe, nici să fie conceput fără Dumnezeu.

Spinosa identifică Natura cu Dumnezeu: „Deus sive Natura” şi îi găseşte lui Dumnezeu două atribute perceptibile: întinderea şi cugetarea.

3. Dumnezeu a fost conceput drept cauză primă a lucrurilor aflate în univers, concept pe care îl regăsim la Aristotel, care formulează teoria „mişcătorului nemişcat”, demonstrată prin faptul că lucrurile se mişcă în virtutea existenţei unei cauze primordiale, „prim-motorul”. Acest „prim-motor” este nemişcat şi are capacitatea de a pune în mişcare toate lucrurile din univers. Aristotel identifică pe acest „mişcător nemişcat” cu divinitatea, care este actul pur al creaţiei iniţiale.

Rene Descartes ajunge la concluzia că Dumnezeu este sursa adevărului, deci cunoscând adevărul îl vom cunoaşte pe Dumnezeu; acest concept fiind de natură gnoseologică.

Referitor la existența lui Dumnezeu, unii filosofi au admis că este posibil să se aducă probe în sprijinul teoriei ca Dumnezeu există. 

Argumentul ontologic a fost contestat încă din timpul vieții lui Anselm, primul critic fiind călugărul Gaunilo care spunea: din simpla existență în minte a unui lucru nu se poate deduce existența reală a acelui lucru. Gaunilo exemplifică astfel: îmi pot făuri în minte ideea unei insule perfecte decât care nu poate fi concepută alta mai frumoasă, dar asta nu înseamnă că acea insulă și există în realitate. Una este insula din mintea mea, alta este insula din realitate. Anselm însă răspunde că ideea unei insule perfecte nu e o idee nici necesară, nici universală, așa cum este ideea de Dumnezeu. Trecerea de la existența în gândire la existența în realitate e posibilă și necesară când e vorba despre ființa cea mai înaltă pe care o putem concepe. Insula lui Gaunilo este o ființare, Dumnezeul lui Anselm este ființa, insula este o consecință, un effect, Dumnezeu este premisa, cauza necauzată.

Când Anselm spune: „Doamne, întoarce-mă din mine către tine” (revela me de me ad te), aflăm nuanța cea mai importantă  a argumentului: Anselm nu vrea să demonstreze existența lui Dumnezeu, această existență nu a pus-o niciodată la îndoială, nici el, nici medievalii. Argumentul lui Anselm determină o prezență, constată un loc plin din care Dumnezeu nu a plecat și în care Dumnezeu este prezent (când secole mai târziu Nietzsche spune ”Dumnezeu a murit” – va constata o absență, un gol). Argumentul trebuie privit din perspectiva acestei prezențe a lui Dumnezeu și abia apoi prezența aceasta este pentru noi sinonimă existenței.

Poziția lui Toma din Aquino față de argumentul ontologic

  • Are o natură particulară, fiind înrudită cu argumentul. Toma d Aquino spune că nu putem demonstra a priori existența lui Dumnezeu, ci numai a posteriori, și anume prin efectele cauze, nu prin cauza ca atare. Sfântul Toma are rezerve, dar  nu anulează argumentul așa cum încercase să facă Gaunilo.

Astfel, Toma din Aquino se referă la un număr de probe prin care se dovedeşte existenţa lui Dumnezeu.

Prima probă ar consta în aceea că Dumnezeu este cauza dintâi a lucrurilor (cum apare şi la Aristotel).

Proba a doua se deduce din necesitatea primei. În lume, cauzele eficiente se înlănţuie unele cu altele, dar o cauză nu este propria sa cauză şi nu putem urca din cauză în cauză la infinit. Deci într-o serie progresivă de cauze subordonate, prima cauză produce pe cele intermediare şi invers. Dacă s-ar presupune un număr infinit de cauze eficiente, n-am avea cauze prime şi nici un efect ultim, prin urmare trebuie admisă o primă cauză eficientă şi pe care o numim Dumnezeu.

Proba a treia se deduce din contingenţă (întâmplare) şi din necesitate. Argumentele s-ar deduce din faptul că în lume sunt lucruri contingente, dar este imposibil ca lucrurile contingente să existe din totdeauna, deci dacă toate lucrurile sunt contingente a existat un timp în care pe lume nu exista nimic. Dacă ar fi fost aşa, n-ar exista nimic astăzi, iar dacă nimic n-ar fi existat într-un timp dat, nimic n-ar fi putut vreodată să existe (ceea ce este absurd), deci totul nu poate fi contingent, prin urmare există o fiinţă necesară. O fiinţă necesară cauza necesităţii sale în ea însăşi sau în altul, dar nu putem admite la nesfârşit o progresie a existenţelor transmiţându-şi cauza necesităţii lor. Deci există o fiinţă necesară prin ea însăşi, care nu găseşte decât în ea cauza necesităţii sale, dar care este cauza necesităţii altora şi ea se numeşte Dumnezeu.

Proba a patra se deduce din „gradaţia fiinţelor”. În lume există lucruri mai mult sau mai puţin perfecte, deci există ceva care este cel mai bun, „cel mai perfect”, cauza a tot ceea ce este perfect. Există o fiinţă, deci, care este cauza oricărei bunătăţi şi oricărei perfecţiuni şi acesta este Dumnezeu.

Pascal este de părere că este mult mai important să cunoaştem care sunt avantajele pe care le-am avea dacă am accepta una sau alta din cele două alternative: Dumnezeu există sau Dumnezeu nu există. El îşi imaginează că se poate pune un pariu privind existenţa sau nonexistenţa lui Dumnezeu. Să pariem că Dumnezeu există; dacă vom câştiga, vom câştiga tot, dacă vom pierde nu vom pierde nimic. Dacă Dumnezeu există vom câştiga „o infinitate de vieţi fericite”, iar dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că riscul de a pierde nu înseamnă a pierde, deoarece „ceea ce se joacă este atât de neînsemnat şi de scurtă durată” pentru o fiinţă umană supusă infinităţii timpului

Descartes va adapta argumentul anselmian propriei sale filosofii. El pleacă de la îndoială (dubito, ergo cogito = mă îndoiesc, deci cuget), ajunge la cunoștința sigură a existenței sale ca ființă cugetătoare (cogito, ergo sum) și de aici conchide că Dumnezeu există (sum, ergo Deus est). Dumnezeu este o idee înnăscută, clară și distinctă și care nu a fost creată de mine. Cineva a pus-o în mintea mea, și anume Dumnezeu. Raționamentul lui Descartes este apropiat celui al lui Anselm. Descartes raționează astfel:

  • Ideea de mine însumi ca ființă finită implică existența unei ființe infinite;
  • Ideea unei ființe infinite (perfecte) implică existența acesteia;
  • Din moment ce Dumnezeu este perfect, el nici nu ne poate înșela.

Argumentarea lui Descartes este sofistică, dar ce interesează aici este doar moștenirea anselmiană.

Leibniz va simpatiza și el argumentul lui Anselm, în timp ce Kant îl va critica. Immanuel Kant nu acceptă ideea că simpla definire a unei ființe necesare implică existența acesteia în acelașo fel în care definiția triunghiului implică existența unghiurilor triunghiului. Argumentul lui Anselm, spune Kant, este funcțional sub această formă numai dacă acceptăm mai întâi existența unei astfel de ființe. În continuarea călugărului Gaunilo Kant va spune: faptul că am 100 de taleri în minte nu înseamnă că îi am și în buzunar, chiar dacă, și uni și alții au aceleași atribute.

 După Kant, existența în sine nu poate fi conținută în concept și nici nu poate fi dedusă din concept.

Hegel va fi mult mai clement: Dumnezeu trebuie să fie acel ceva care nu poate fi conceput decât ca existând și care include existența.

Toate aceste obiecții scapă din vedere faptul că scopul argumentului lui Anselm nu a fost să dovedească existența lui Dumnezeu: argumentul era menit să arate că noi nu-l putem nega rațional pe Dumnezeu odată ce am aflat cine este El – adică ființa perfectă.

Acest articol a fost publicat în Dumnezeu, Ontologie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s