1. Problema cunoașterii

TEORIA CUNOAȘTERII ÎN ANTICHITATE

Întrebãrile privind natura, întinderea și limitele cunoașterii omenești nu sunt solidare cu apariția filosofiei. Întrebãri precum Cât cunoaștem?  Cum cunoaștem? Cum decidem dacã cunoaștem sau nu? Cum putem respinge scepticismul?  Care este valoarea cunoștințelor  noastre? etc. au apãrut dupã ce filosofii au încercat sã rãspundã la întrebarea Ce este? (Ce existã cu adevãrat?).

În perioada clasică a filosofiei grecești, cea mai importantă contribuție la formularea problemei cunoașterii aparține sofiștilor (a doua jumătate a secolului  al V-lea î.Hr.).

Ei au acordat o mare importanțã studiului omului ca ființã individualã, metodei  inductive, experienței, criticii convențiilor și dogmelor filosofice. Printre  acestea  din urmã  aveau  în vedere  existența unei  realitãți situate dincolo  de aparențe, inaccesibilã  simțurilor, dar posibil de cunoscut  cu ajutorul rațiunii. În general, sofiștii au accentuat finalitatea practicã a filosofiei și relativismul (binele,  rãul, adevãrul, falsul nu sunt absolute, deoarece  la originea lor se aflã obiceiuri  și credințe cât se poate de diferite).

Pentru Protagoras,  de pildã, nu existã nicio diferențã între ceea ce este și ceea ce apare. Existã doar lumea fenomenelor  și despre aceasta nu putem avea decât opinii. Acestea sunt în mod inevitabil schimbãtoare de la o epocã la alta, de la o comunitate la alta, deci relative. În plus, întrucât

„omul este mãsura tuturor lucrurilor: a celor ce sunt cã sunt și a celor ce nu sunt cã nu sunt”, tot ce ține de lumea omului — cunoașterea, etica, limbajul, acțiunea politicã  etc. — va  fi pe mãsura  lui sau, cum ar spune Friedrich Nietzsche, „omenesc, prea omenesc”.

În  unele dintre dialogurile  sale (Republica,  Sofistul,  Theaitetos), Platon formuleazã o serie de teze asupra adevãrului și falsului, a naturii cunoașterii, a posibilitãții și cãilor de a cunoaște ceea-ce-este. El distinge între o cunoaștere deplinã, a Formelor sau Ideilor, și opinie, între rațiune (facultatea prin care cunoaștem  realitatea autenticã) și simțuri (care ne oferã doar o cvasicunoaștere). Definiția cunoașterii, pe care o formuleazã Socrate la un moment dat în dialogul Theaitetos, va sta la baza așa-numitei analize clasice a cunoașterii.

Aristotel va consacra singura teorie definiționalã a adevãrului, potrivit cãreia acesta reprezintã corespondența  dintre enunțurile noastre și realitate (teoria corespondenței).

PERIOADA MODERĂ ȘI CONTEMPORANĂ

În epoca modernã, se acutizeazã disputele dintre gânditorii care credeau cã rațiunea este sursa ultimã a cunoștințelor noastre (raționaliștii) și cei care considerau cã simțurile sau experiența reprezintã o asemenea sursã (empiriștii).  Filosofi precum René Descartes,  Baruch  Spinoza, Gottfried  Wilhelm  Leibniz,  John  Locke  sau David  Hume au  avut  o contribuție însemnatã la dezvoltarea  celor douã curente epistemologice clasice și, în general, la dezvoltarea teoriei cunoașterii.

Prin Critica rațiunii pure (1783), Immanuel Kant oferã una dintre cele mai importante  analize ale cunoașterii omenești  din întreaga  istorie  a gândirii. Filosoful german este cunoscut pentru dezvoltarea unor teme ale predecesorilor — analitic-sintetic, a priori-a posteriori —, dar mai ales pentru  revoluția copernicanã,   care era menitã  sã rezolve problemele metafizicii, angajând-o „pe drumul sigur al științei”. Prin ideea cã obiectele trebuie sã se orienteze dupã cunoașterea  noastrã, nu invers, rolul de filosofie primã, pe care ontologia îl avea din Antichitate, va fi cedat teoriei cunoașterii.

Ulterior, sunt formulate teoriile criteriale ale adevãrului (teoria pragmatistã a adevãrului și teoria adevãrului-coerențã), se dezvoltã cercetãrile privind întemeierea cunoașterii  (deosebindu-se  între  fundaționalism și coerentism) și cele privind cunoașterea  științificã (natura acesteia, diferența  ei fațã  de cunoașterea  comunã,  progresul  cunoașterii  științifice, rolul ipotezelor și al teoriilor etc.). Unul dintre cei mai cunoscuți și influenți epistemologi   din secolul al XX-lea  a  fost Karl Popper.  Pentru el, teoria cunoașterii  este principalul  domeniu al  cercetãrii   filosofice. Problema  fundamentalã nu mai este însã aceea  a surselor  cunoașterii, cum se întâmpla în epistemologia  clasicã, ci a valorii acesteia.  În acest context, filosoful englez subliniazã failibilismul, ideea cã nu putem atinge niciodatã o certitudine deplinã în cunoaștere,  cã adevãrurile noastre sunt inevitabil nesigure.  Prin urmare, știința însãși  nu mai poate  fi înțeleasã drept o acumulare continuã de adevãruri, ci un demers continuu de detectare și eliminare  a erorilor,  fundamentat  pe critica raționalã a ipotezelor și teoriilor științifice, pe efortul cercetãtorilor  de a falsifica, de a supune unor teste din ce în ce mai severe chiar și propriile rezultate epistemice.

PROBLEMA RELAȚIEI LIMBAJ-CUNOAȘTERE

În cadrul filosofiei analitice, sunt abordate probleme  privind limbajul, în special modul  în care acesta contribuie sau este un obstacol pentru cunoaștere, un instrument al adevãrului sau, dimpotrivã, o sursã  a dificultãților și erorilor noastre.

Supoziția  principală  este aceea că, în  forma ei cea mai elevată, cunoașterea  este un ansamblu  de enunțuri  adevărate  și  întemeiate, respectiv demersul prin care încercăm să obținem  asemenea enunțuri. Discursivitatea limbajului devine unul dintre cele mai importante aspecte care sunt luate în considerare  pentru analiza naturii și a limitelor cunoașterii noastre, a capacității unei cunoașteri  discursive  de a reda  în mod adecvat realitatea nondiscursivă, nefragmentară la care se referă. În acest sens, natura limbajului,  felul  în care cuvintele exprimă sau nu entități reale, trăsăturile limbajului comun  etc. sunt teme importante ale teoriei cunoașterii și ale filosofiei în general.

Acest articol a fost publicat în 1. Prolema cunoașterii, Cunoaștere și adevăr. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s