2. Opinie și cunoaștere

A cunoaște  înseamnă, în primul rând, a deține un adevăr, a fi în posesia unei opinii sau idei adevărate. Nicio opinie despre care știm că este falsă nu va fi considerată cunoaștere.  Nici opiniile pe care le considerăm  adevărate, dar în favoarea  cărora  nu putem aduce niciun temei sau nicio justificare, cum sunt cele bazate pe o ghicire  inspirată sau cele care rezultă în urma unui raționament incorect, nu vor fi considerate cunoștințe.

Cu alte cuvinte, trebuie să distingem între a avea o opinie și a cunoaște, înțelegând astfel că diferențiem între două  atitudini diferite  sau chiar între cunoaștere și ceea ce în sensul  deplin al cuvântului nu reprezintă cunoaștere.

În general, a avea o opinie înseamnă a crede că un lucru, o situație este într-un anumit fel și nu în altul. Este vorba de o atitudine mentală față de a o anumită stare de lucruri (X crede că p, de pildă X crede că Pământul este rotund), dar și de exprimarea acesteia prin intermediul limbajului (enunțul p, prin care este exprimată  opinia  lui  X, de pildă, enunțul „Pământul este rotund”). Uneori, ceea ce crede X poate fi adevărat și X poate avea bune temeiuri în acest sens. Alteori însă, ceea ce crede X poate fi  fals și/sau lipsit de temeiuri.  În primul  caz, spunem că X crede și cunoaște  deopotrivă; în cel de-al doilea, că el crede, este convins, dar nu cunoaște.

Distincția dintre opinie  și cunoaștere  are o lungă tradiție filosofică. Xenofan, de pildă, credea că oamenii nu pot avea o cunoaștere a Ființei, aceasta  fiind rezer vată  zeilor. Ulterior,  Democrit   va  diferenția astfel:

„Există două forme ale cunoașterii, cea autentică și cea obscură. Celei obscure  îi aparțin următoarele: vedere,  auz, gust, pipăit. Cealaltă formă este însă cea autentică, care este însă cu totul despărțită de prima”.

Mai târziu, Platon va dezvolta această distincție gnoseologică în legătură cu diferențierea ontologică dintre lumea sensibilă (reprezentată de lucrurile umbre sau copii) și lumea inteligibilă (reprezentată de Forme sau Idei). Pentru el, cunoașterea autentică (gr. episteme) are ca obiect „ceea-ce-este în felul în care este”. Aceasta aparține doar filosofului, cel care vede lucrurile „în esența și ființa lor neschimbătoare”. Numai el se poate elibera de lumea aparențelor, respectiv de acea formă intermediară sau cvasicunoaștere (gr. doxa), în care adevărul este amestecat cu falsul. Distincția  platoniciană se bazează atât pe statutul ontologic  diferit al obiectelor proprii opiniei (obiectul sensibil, trecător, schimbător, pieritor) și științei (obiectul  inteligibil, nenăscut, nepieritor, veșnic, mereu identic cu sine), cât și pe funcțiile diferite ale simțurilor și rațiunii. Simțurile pot duce doar la o cunoaștere failibilă, iar rațiunea la o cunoaștere infailibilă.

Distincția dintre opinie și cunoaștere  autentică, așa cum a fost elaborată în filosofia  tradițională, implică faptul că acestea  se pot raporta la unul și același obiect: în legătură cu același lucru putem avea o simplă opinie, dar și cunoaștere. În acest sens, idealul cunoașterii poate fi descris ca trecere de la opinii (subiective)  la cunoștințe  cu valoare obiectivă.

Acest articol a fost publicat în 2. Opinie și cunoaștere. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.