Etică aplicată – texte pentru analiză

Francois Terre (n.  1930), Dreptul. Genetica şi moartea subiectului în Spiritul Europei. Cuvinte si lucruri Genetica şi etica

În materie de procreaţie, în ultima sută de ani s-a produs o dublă revoluţie. A trecut vremea când naşterea copilului părea un efect al hazardului. Controlul sporit al omului asupra propriei reproduceri îi permite, în anumite condiţii să o împiedice prin mijloace contraceptive, sau să o provoace  cu  ajutorul  unei  asistenţe  din  afară.  În  acelaşi timp,   cercetările   din   domeniul   uneia   dintre   ramurile biologiei – genetica – au ajutat cunoaşterea umană să pătrundă secretele genelor, să descifreze „codul genetic” şi să experimenteze o serie de „manipulări genetice”.

Aceste descoperiri pun problema dreptului tocmai pentru că implică pericole la adresa libertăţii umane care provin din ştiinţă, politică, precum şi de la resursele financiare care le întreţin şi le însoţesc pe amândouă. (…)

In anul 1986, Parlamentul european a invitat statele să interzică ectogeneza (sarcina în întregime artificială); crearea de fiinţe identice prin donare sau prin alte metode, în scopul  selecţiei  rasiale sau alte scopuri; implantarea unui embrion uman in uterul unei femele din alte specii sau operaţiunea inversă; fuzionarea gameţilor umani cu cei ai unei alte specii; crearea de embrioni cu spermă de la indivizi  diferiţi;  fuziunea  de embrioni  sau  orice  altă operaţie susceptibilă să conducă la crearea unei himere; crearea de copii cu material genetic de la persoane de acelaşi sex; alegerea sexului prin manipulări genetice în alte scopuri decât cele terapeutice; crearea de gemeni identici (…).

Manipulările genetice afectează identitatea persoanei şi, dacă se produc asupra unor celule germinale, identitatea descendenţilor. Prin urmare, apar motive de îngrijorare. S- a scos în evidenţă dreptul fiecărui  om la un patrimoniu genetic care nu a fost supus la niciun fel de manipulare.

 

Mary Anne Warren, Avortul în Tratat de etică

Avortul şi dreptul la viaţă

Au femeile dreptul de a recurge la avort în cazul sarcinilor nedorite? Este statul îndreptăţit (sau, poate, moralmente obligat) să interzică avorturile intenţionate? Ar trebui permise anumite avorturi, iar altele nu? Statutul legal al avortului decurge în mod direct din statutul său moral? Este necesar ca avorturile să fie legale, deşi, uneori sau întotdeauna, acestea sunt imorale?

(…) Susţinătorii dreptului femeii de a alege avortul au răspuns argumentelor antiavort în mai multe moduri. Voi examina trei linii de argumentaţie pentru punctul de vedere favorabil avortului: 1) avorturile ar trebui permise pentru că interzicerea  lor  are  consecinţe  nedorite;  2) femeile au dreptul moral de a alege avortul; 3) fătul nu este încă o persoană şi deci nu are un drept substanţial la viaţă. (…)

Care este momentul din ciclul de dezvoltare a unei fiinţe umane în care aceasta dobândeşte un drept la viaţă total şi  egal  cu  al  celorlalţi?  Cele  mai  multe  sisteme juridice  contemporane  consideră  naşterea  ca  fiind momentul  în  care  o  nouă  persoană  legală  îşi  începe existenţa.  Astfel,  infanticidul  este considerat  o formă de omucidere, în timp ce avortul, chiar şi acolo unde este interzis, nu este în general considerat astfel. Da, la o primă privire, naşterea pare a fi un criteriu total arbitrar al statului moral.  De  ce  ar  trebui  fiinţele  umane  să  dobândească dreptul  total la  viaţă  în  momentul  naşterii şi  nu  mai devreme sau mai târziu? (…) Au fost propuse mai multe criterii pentru determinarea statului moral. Cele mai obişnuite includeau viaţa, senzitivitatea (capacitatea de a avea experienţe, inclusiv cea a durerii), materialul genetic uman (identificarea biologică în calitate de aparţinător al speciei Homo sapiens) şi personalitatea. (…) Unii filosofi argumentează că, deşi fătul nu este o persoană, capacitatea sa de a deveni una îi conferă aceleaşi drepturi morale primare. Acest argument este neplauzibil (…).

 

Helga Kuhse, Eutanasia, în Tratat de etică

Eutanasia sau sinuciderea asistată

Cuvântul „eutanasie” s-a format având la origine două  cuvinte  din  limba  greacă  –  eu  şi  Thanatos -semnificând, ad literam, „o moarte bună”. Eutanasia poate  avea  trei  forme:  voluntară,   nevoluntară  şi involuntară. (…) Eutanasia poate fi voluntară chiar şi în cazul în care persoana nu mai este capabilă să îşi exprime dorinţa de a muri în momentul în care i se curmă viaţa. Se poate considera că o persoană şi-ar dori să moară dacă s-ar afla într-o situaţie în care, aflată într-o stare de suferinţă şj boală incurabilă, în urma unui accident care i-a afectat în mod definitiv facultăţile mintale, nu ar mai putea decide între viaţă şi moarte. Dacă, în momentele de luciditate, persoana respectivă şi-a exprimat dorinţa de a muri dacă ar ajunge într-una din situaţiile de mai sus, atunci se consideră că persoana care îi curmă viaţa în circumstanţele corespunzătoare acţionează la cererea acesteia şi realizează un act de eutanasie voluntară.

Eutanasia  este  nevoluntară  în  cazul  în  care persoana a cărei viaţă este curmată nu poate alege între viaţă şi moarte în mod independent – de exemplu, pentru că suferă de o boală incurabilă sau este vorba despre un nou-născut cu handicap, dau din cauza unei boli sau a unui accident care au transformat o persoană aptă într-o  persoană  incapabilă  definitiv,  fără  ca  acea persoană să fi precizat anterior dacă ar accepta eutanasia în anumite condiţii. Eutanasia este involuntară în cazul în care este aplicată unei persoane care ar fi putut să îşi dea sau nu consimţământul, dar nu 1-a dat – fie pentru că nu i s-a mai cerut, fie pentru că i s-a cerut, dar nu şi 1-a dat, dorindu-şi să trăiască. Deşi cazurile clare de eutanasie involuntară sunt relativ rare (de exemplu, când A o împuşcă pe B fără ca B să îşi fi dat consimţământul de a fi salvată din mâinile unui torţionar sadic), s-a afirmat că unele practici medicale acceptate (cum ar fi administrarea dozelor din ce în ce mai mari de calmante care duc la moartea pacientului şi pot să conducă la eutanasie involuntară. (…)

Până acum, am definit „eutanasia” într-un sens mai  flexibil  ca  „moarte  din  compasiune”,  adică  A Provoacă moartea lui B, de dragul acestuia. Totuşi, există două modalităţi prin care A poate realiza acest lucru: A poate să îl omoare pe B administrându-i, de exemplu, o injecţie letală; sau A îl poate lăsa pe B să moară prin încetarea tratamentului care îl menţine în viaţă. Cazurile care se încadrează în prima categorie sunt numite cazuri de eutanasie „activă” sau „pozitivă”, în timp ce acelea’ care sunt incluse în cea de-a doua categorie sunt considerate cazuri de eutanasie „pasivă” sau „negativă”. Toate cele trei forme de eutanasie enumerate anterior -j voluntară, nevoluntară şi involuntară – pot să fie ori pasive, ori active.

Tom Regan (n. 1938): Filosof american, apărător al drepturilor animalelor.

Lucrarea ..Drepturile animalelor” a fost publicată în anul  1983.

Eliberarea  animalelor  va necesita  mai  mult altruism  din partea umanităţii decât orice altă mişcare de eliberare: căci animalele insele sunt incapabile să revendice sau  să  protesteze împotriva exploatării  lor  prin  roluri, demonstraţii sau bombe. Este omul capabil  de  un  asemenea  altruism? Cine ştie? Însă dacă această carte va avea un efect semnificativ, ea le va da dreptate tuturor acelora care au crezut că omul este capabil şi de altceva decât cruzime sau egoism. Peter Singer, Eliberarea animalelor

Tom Regan (n. 1938), Drepturile animatelor

Agenţi morali, pacienţi morali

Pentru început, este util să facem o distincţie între agenţi  morali  şi  pacienţi  morali.(…)  Agenţii  morali  sunt indivizii care deţin o varietate de capacităţi complexe, în special capacitatea de a formula principii morale imparţiale pe baza cărora pot să decidă, ţinând cont de toate aspectele relevante, ce trebuie făcut din punct de vedere moral; iar pe baza acestei decizii, ei sunt capabili să aleagă sau să nu aleagă aşa cum cere moralitatea concepută de ei. Deoarece agenţii morali sunt înzestraţi cu aceste capacităţi, se cuvine să îi considerăm, responsabili de acţiunile lor (presupunem că circumstanţele în care ei acţionează într-un anume fel nu le  dictează  să  acţioneze   altfel).  Dacă  o  acţiune  este rezultatul unor constrângeri ilegale, al unei coerciţii, al unei inevitabile lipse de informaţii sau al unor dereglări psihice (de  exemplu,  o  maladie  psihică  temporară),  atunci  se cuvine ca individul respectiv să fie scuzat de modul în care a acţionat în astfel de situaţii. Dar în absenţa unor asemenea circumstanţe atenuante, trebuie şi se cuvine ca agenţii morali să fie tăcuţi responsabili de propriile fapte. De vreme ce ei sunt cei care decid în’ ultimă instanţă asupra acţiunilor lor, tot ei sunt cei care trebuie să poarte responsabilitatea a ceea ce fac (sau nu fac). Fiinţele umane adulte şi normale sunt, în  mod  paradigmatic,  indivizi  consideraţi   agenţi morali. (…)! Agenţii morali nu numai că fac ce e bine şi ce e rău. dar ei mai pot de asemenea să suporte consecinţele actelor bune sau rele ale altor agenţi morali. (…) în contrast cu agenţii morali, în cazul pacienţilor morali nu există acele condiţii prealabile care i-ar face capabili să-şi controleze propriul  comportament,  în  aşa  fel  încât  să  poarte  răspunderea morală pentru ceea ce fac. Unui pacient moral îi lipseşte capacitatea de a formula principii morale, pe baza cărora să decidă care dintre numeroasele acte posibile ar fi just sau adecvat să le îndeplinească – şi cu atât mai mult nu este  capabil  să-şi  bazeze  deciziile  pe  aceste  principii.

Pacienţii morali, într-un cuvânt, nu pot să facă ceea ce este bine şi nici ceea ce este rău. Bineînţeles că ei pot acţiona în detrimentul altora. Dar chiar şi arunci când un pacient moral vatămă în mod grav pe altul, el nu a săvârşit un lucru rău.

Numai agenţii morali pot face ceva rău. Nou-născuţii, copiii mici ori alienaţii sau debilii mintal de toate vârstele sunt cazuri paradigmatice de pacienţi morali umani. (…) Indivizii care sunt pacienţi morali diferă între ei prin caracteristici relevante din punct de vedere moral. De o importanţă particulară este distincţia dintre: a) acei indivizi care sunt conştienţi şi dotaţi cu sensibilitate (cu alte cuvinte, pot avea experienţa plăcerii şi a durerii) şi b) acei indivizi care sunt conştienţi şi dotaţi cu sensibilitate, dar posedă şi alte calităţi cognitive şi voliţionale. Unele animale întră în categoria (b), altele foarte probabil că aparţin categoriei (a). Aici interesul nostru principal priveşte statutul moral al animalelor din categoria (b). (…)

Matematica vietii

Scade din tristetea altora.
Inmulteste-le fericirea,
Aduna amintiri frumoase,
Imparte din averea ta cu altii.

Acest articol a fost publicat în Etica, Etică aplicată. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s