5. Tipuri de cunoaștere

Cunoașterea nemijlocită și cunoașterea mijlocită

Distincția dintre cunoașterea mijlocită și cunoașterea nemijlocită (sau imediată) este aceea dintre cunoștințele  întemeiate pe alte cunoștințe (adică derivate) și cele care nu sunt întemeiate în acest fel (adică primare), de exemplu, dintre o idee obținută pe baza unui raționament și o idee care exprimă ceea ce percep sau gândesc într-o anumită împrejurare.

O asemenea distincție implică ideea că nu are sens sã cerem temeiuri sau justificări pentru toate cunoștințele noastre. Unele dintre ele sunt obținute în mod direct, nemijlocit, întemeindu-se, altfel spus, pe ele însele. Platon, de pildă, credea că sufletele noastre, înaintea acestei vieți pământești, au avut o cunoaștere directă a Ideilor, la care putem reveni prin reamintire. René Descartes considera cã avem o cunoaștere nemijlocită a noastră ca ființe cugetătoare sau a lui Dumnezeu ca Ființă perfectă. Ne putem întreba de ce avem aceste idei înnăscute, dar nu putem pune la îndoială faptul că acestea sunt adevărate.

Existența unei cunoașteri nemijlocite a fost contestată de numeroși gânditori, argumentându-se că intuițiile, senzațiile noastre, judecățile despre datele simțurilor etc. — propuse ca exemple de cunoaștere nemijlocită — nu reprezintă în fapt cunoaștere.

Bertrand Russell a formulat o distincție apropiată, între luare la cunoștință (sau cunoaștere directă) și descriere. În cazul celei dintâi, este vorba de o relație nemijlocită a subiectului cu obiectul (când văd sala de clasă iau cunoștință prin vedere, nemijlocit, cu sala de clasă). Descrierea (sau cunoașterea prin atribuire de proprietăți) reprezintă cunoașterea că un lucru este într-un anumit fel și se exprimă prin enunțuri de genul „X este roșu” sau „X nu este francez”.

Cunoașterea tacită și cunoașterea explicită

În general, numeroase  activități umane se bazează pe un set de cunoștințe neexplicitate, neexprimate sub forma unor enunțuri. De pildă, un foarte bun bucătar sau un pilot experimentat deține o serie de cunoștințe, acumulate prin experiență, care cu greu pot fi exprimate. De multe ori, cineva poate spune „știu cum se face” — și poate dovedi acest lucru realizând activitatea respectivă —, dar nu poate exprima acest „cum se face” într-o formă verbală. Asemenea situații reprezintă o cunoaștere tacită (numită și cunoaștere în stare practică).

În schimb, cunoașterea explicită (numită și cunoaștere propozițională) este cunoașterea exprimată prin enunțuri (judecăți, reguli, legi etc.) și este considerată drept forma cea mai evoluată a cunoașterii omenești.

Spre deosebire de elementele care reprezintă cunoașterea tacită, care nu pot fi apreciate decât prin rezultatele activității și în termeni de performanță, în cazul enunțurilor (ca elemente ale cunoașterii explicite) are sens să ne întrebăm dacă sunt adevărate sau false, respectiv dacă sunt întemeiate sau nu. Deosebirile dintre cele două forme de cunoaștere au fost exprimate de către Gilbert Ryle prin sintagmele a cunoaște cum și a cunoaște . A cunoaște cum înseamnă să știi să faci un anumit lucru, iar a cunoaște că înseamnă a avea un set de judecăți pentru care avem temeiuri să credem că sunt adevărate (eventual false).

Acest articol a fost publicat în 5. Tipuri de cunoaștere. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.