Filosofia limbajului comun

Unele dintre cele mai importante contribuții cu privire la analiza relației dintre limbaj și realitate, respectiv dintre limbaj și gândire, aparțin filosofului austriac Ludwig Wittgenstein.

În Tractatus logico-philosophicus, problema centralã este acea a felului în care limbajul și gândirea se pot raporta la realitate.

Punctul de plecare este ideea cã noi ne raportãm la realitate prin intermediul propozițiilor, care sunt imagini ale realitãții. Aceste imagini reprezintã situații sau stãri de lucruri, ceea ce existã sau se petrece în realitate, în condițiile în care elementele unei imagini corespund obiectelor, iar acestea au corespondent în elementele imaginii. O imagine poate fi adevãratã sau falsã în mãsura în care „concordã” sau nu cu realitatea.

Pe de altã parte, propozițiile sunt modalitãți de exprimare a gândirii, condiționate de faptul cã „nu putem gândi nimic nelogic”. Tot ceea ce poate fi gândit poate fi gândit clar, iar ceea ce poate fi gândit clar poate fi exprimat prin intermediul limbajului. Ceea ce nu poate fi exprimat poate fi însã arãtat. Distincția este decisivã pentru problemele filosofice: acestea apar, aratã Wittgenstein, atunci când încercãm sã exprimãm inexprimabilul prin limbaj. Din aceastã perspectivã, orice vorbire despre frumos, bine sau Dumnezeu este exclusã ca fiind lipsitã de sens, iar sarcina filosofiei este aceea de a delimita ceea ce se poate spune prin limbaj de ceea ce nu poate fi spus.

În Cercetãri filosofice, Wittgenstein indicã o serie de prejudecãți care stau la baza unor teorii clasice ale limbajului și a gândirii occidentale în general.

Prima este aceea a limbii ca reprezentare: limba este un ansamblu de nume prin care sunt desemnate entitãți reale (lucruri, fenomene, acțiuni, însușiri). Pe de o parte, Wittgenstein aratã cã limbajul îndeplinește numeroase alte funcții, ireductibile la funcția de reprezentare. Pe de altã parte, el identificã în aceastã prejudecatã sursa multor dificultãți filosofice, cum este aceea a referirii la „lucruri” care nu existã în realitate.

Legatã de aceasta este și prejudecata potrivit cãreia semnificația sau înțelesul unui cuvânt este ceva de genul unei definiții, a unei idei prin care se redã ceea ce este comun, esențial pentru lucrurile desemnate prin cuvântul respectiv. Pentru Wittgenstein, semnificația unui cuvânt nu este datã nici de ceea ce desemneazã acesta, nici de experiența interioarã a vorbitorilor, ci de utilizarea acestuia în diferite jocuri de limbaj și pe baza unor asemãnãri de familie. De pildã, semnificația termenului „numãr” este datã de folosirea acestuia în diferite contexte și se determinã printr-o „rețea complicatã de asemãnãri care se suprapun și se încrucișeazã”: înțelesul lui este dat de înrudirea lucrurilor pe care le numim „numãr”; pe baza acestora nu ajungem la ceva comun tuturor numerelor, ci la trãsãturi care se suprapun parțial, dar care dau împreunã, așa cum fibre diferite formeazã un singur fir de lânã, un anumit înțeles.

 O altã prejudecatã este aceea a evaluãrii limbajului comun — neordonat, neomogen, neechivoc — drept un limbaj imperfect. Pentru Wittgenstein, în mãsura în care funcționeazã în foarte multe cazuri, limbajul comun este „în regulã”. Mai mult decât atât, este etalonul, modelul a ceea ce este un limbaj și conține toate resursele necesare soluționãrii problemelor filosofice.

Acest articol a fost publicat în Problema limbajului. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s