Natura umană

Ecce homo – Ion Minulescu

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape –
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape…

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii –
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii…

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole –
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres –
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui dïn urmă Ne’nţeles!..

Paul Gauguin – De unde venim Ce suntem Încotro ne îndreptăm, 1897

 

„La urma urmei ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoaştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut” (Blaise Pascal)

Se susţine cu îndreptăţire că, într-un anumit fel, toate problemele centrale ale filosofiei se subordonează celei a înţelegerii şi explicării fiinţei umane. Cele patru întrebări kantiene, care circumscriu domeniul filosofiei, îndreptăţesc această afirmaţie: 1. Ce pot să ştiu?  2. Ce trebuie să fac?  3. Ce mi-e permis să sper?  4. Ce este omul?

Orice discurs filosofic vorbeşte despre om, chiar şi atunci când acesta pare să vorbească mai curând despre natură, lucruri, univers, structură. Dincolo de sistemele filosofice care-şi propun sarcina îndrăzneaţă de a surprinde temeiurile existenţei sau de a interpreta ordinea universală, se conturează acest „miracol uman”. Unii filosofi încearcă să surprindă articulaţiile umanului prin construcţii teoretice de natură metafizică, alţii se îndreaptă către interpretarea comportamentului uman. Nu lipsesc cei care încearcă să înţeleagă natura umană raportând-o la lumea exterioară, circumscriind-o unei realităţi în care omul ocupă un loc privilegiat.

Tipuri de abordare a naturii umane:

(1). Teorii descriptive – omul este prezentat aşa cum este el. Exemple: 

psihologia (descrie: comportamentul obiectiv, măsurabil, relaţiile cu ceilalţi, formarea şi evoluţia Eu-lui etc.), 

psihologia socială (abordează comportamentul mulţimilor sau al grupurilor umane aflate în diverse stadii de organizare), 

istoria (studiază evenimentele şi corelaţiile dintre ele, legile generale care determină evoluţia formelor de societate, mentalităţile, imaginarul colectiv, personalităţile care făuresc sau determină cursul evenimentelor), 

sociologia (studiază relaţiile umane în interiorul grupurilor sociale şi între grupurile sociale), 

politologia (interesată de structura şi exercitarea puterii), 

antropologia (studiul originii şi evoluţiei omului) etc.

(2). Teorii normativeomul este prezentat aşa cum ar trebui să fie. Exemple: estetica (studiul frumosului), epistemologia şi gnoseologia (limitele cunoaşterii sau posibilitatea schimbării socialului prin intermediul cunoaşterii), etica şi moraladreptul natural (cum să mediem între natura umană şi organizarea relaţiilor umane), filosofia religiei etc.

Fiecare disciplină (psihologia, sociologia, istoria, antropologia etc.) oferă o anumită perspectivă şi accentuează o anumită trăsătură a omului – însă toate răspunsurile unor astfel de ştiinţe par să fie nesatisfăcătoare, întrucât par să scape din vedere tocmai esenţialulprofunzimea şi dramatismul condiţiei umane.

Filosofia pare să fie disciplina care îşi asumă tocmai surprinderea acestei dimensiuni a naturii umane. Tocmai pentru că toate aceste discipline reprezintă puncte de vedere reducţioniste, limitând complexitatea la unele aspecte considerate relevante, unii cred că filosofii sunt cei care pot da răspunsuri esenţiale la întrebarea ce este omul şi la alte întrebări de acest tip.

Abordarea filosofică a omului este centrată mai mult pe punerea problemei (a întrebării) şi mai puţin pe soluţia sau răspunsul care poate fi oferit.

Când un filosof abordează natura umană el poate să plece de la premisa sau presupoziţia că omul are întradevăr o natură dată, că este ceva, că are una sau mai multe trăsături esenţiale care-i sunt definitorii. În acest caz întrebarea CE ESTE OMUL? devine în filosofie o întrebare de tipul: prin ce se defineşte omul?, care sunt trăsăturile care fac dintr-o entitate o fiinţă umană? SOCIABILITATEA, LIMBAJUL, ANTICIPAREA, GÂNDIREA, CREAŢIA, LIBERTATEA etc. – sunt atribute specifice, definitorii omului şi răspunsuri la acest mod de a înţelege omul.

Alţi filosofi au plecat de la ideea că nu există o natură umană dată, prestabilită sau prefabricată de cineva sau de ceva, că nu este un fel propriu de a fi al omului, ci omul se construieşte (EXISTENŢA / trăirea concretă PRECEDĂ ESENŢA / ceea ce defineşte natura umană). Întrebarea ce este omul devine la aceştia Cum se poate constitui omul? Cum poate deveni cineva sau ceva uman?

Alţi filosofi au considerat că însăşi întrebarea ce este omul? este lipsită de legitimitate, că este greşit formulată. Printre filosofii antici este celebră definiţia atribuită lui Platon, conform căreia omul este un „animal biped şi fără pene”, la care Diogene a replicat jumulind un cocoş şi arătându-l mulţimii ar fi exclamat: „iată omul lui Platon”. Autorul Dialogurilor s-ar fi simţit atunci dator să adauge: „şi cu unghii late” (relatare după Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, p. 203)

Unii filosofi au considerat că omul are o natură dată, iar elementele definitorii pentru natura umană ar fi:

  • Sociabilitatea (ARISTOTEL)
  • Capacitatea de a da valoare lucrurilor, de a fi măsura lor (PROTAGORAS)
  • Creaţia (Lucian BLAGA)
  • Cugetarea (Rene DESCARTES)
  • Explorarea (WELBY-GREGORY)
  • Omul trebuie întotdeauna tratat ca un scop şi niciodată ca un mijloc  (Immanuel KANT)
  • Omul este o etapă evolutivă care trebuie depăşită (Friedrich NIETZSCHE)
  • Fiinţă înzestrată cu abilitatea de a fabrica unelte (Henri BERGSON)
  • Omul este în primul rând interioritate (Sf. AUGUSTIN şi Rene DESCARTES)
  • Omul este o conştiinţă – proiect, el devine, se face, se construieşte (J. P. SARTRE)
  • Omul este imago Dei – creaţie a divinităţii (Sf. AUGUSTIN)
Acest articol a fost publicat în Antropologie filosofică. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s