UMANISMUL – TEORIE ŞI PROIECT AL REALIZĂRII UMANE

Conceptul de umanism

Conceptul de umanism (derivă de la lat. „humanus” – omenesc) a fost evocat pentru prima dată de Cicero, în timpul Republicii romane (106-43 î.Hr.), pentru a exprima opoziţia dintre „omul uman” (educat) şi „omul barbar” (needucat), pentru a justifica extinderea acelei „virtus romana” la o reţetă universală, dominaţia unui mod de a fi, cel roman, asupra tuturor celorlalte. De fapt, M. Heidegger sublinia că primul moment important în evoluţia umanismului a fost cel roman.

Termenul de umanism se foloseşte curent în două sensuri: restrâns – desemnând acea mişcare filosofică şi literară care s-a născut în Italia, în a doua jumătate a secolului XIV, constituind unul din izvoarele esenţiale ale culturii moderne – şi generic – definind toate concepţiile orientate antropocentric, care recunosc valoarea şi demnitatea omului, afirmă credinţa în posibilitatea lui de cunoaştere şi creaţie, în capacitatea afirmării acestuia ca personalitate, teoriile despre condiţia umană, locul şi rolul omului în societate. Umanismul înseamnă – considera M. Heidegger (în „Scrisoare despre umanism”) – „a medita şi a te îngriji ca omul să fie uman şi nu ne-uman, inuman, adică în afara esenţei sale”, pentru că omenescul omului constă în esenţă [în „Repere pe drumul gândirii”, 1976, p. 302].

Toate problemele filosofiei, implicit „umanismul”, sunt subordonate înţelegerii şi explicării fiinţei umane. M. Dufrene (în „Pentru om”) susţinea că întrebarea „Ce este filosofia?” echivalează cu întrebarea „Ce este omul?”, iar „destinul filosofiei este legat în mod fundamental de interesul pe care-l manifestă pentru om”. Deoarece, îl completa N. Berdiaev, a „descifra taina despre om înseamnă, de fapt, a descifra taina existenţei” [„Sensul creaţiei”, p. 67].

Demersul analizei semnificaţiilor teoriei umaniste implică clarificarea conceptelor de om, natură umană, esenţă umană, condiţie umană.

Conceptul de om

Corp şi suflet, sensibilitate şi raţiune, natură şi cultură, fiinţă terestră şi divină, omul are o poziţie privilegiată în această existenţă. El a fost definit în mai multe feluri:

1. fiinţă raţională (homo cogitans; B. Pascal – „trestie gânditoare”; M. Heidegger – „animal raţional”) – raţionalitatea fiind o trăsătură a tuturor activităţilor umane; definiţie ce-şi păstrează valenţele sale explicative; totuşi omul – susţinea Heidegger – este mai mult decât un animal raţional, el este singurul care beneficiază de perfecţionarea Fiinţei; iar Comsky definea omul prin raţionalitate condiţionată de limbaj;

2. fiinţă capabilă să creeze semne (homo symbolicus), să confere valoare tuturor lucrurilor (homo semnificans), să le fie măsură (homo aestimans); Protagoras – „Omul este măsura tuturor lucrurilor”; G. Vico – „Omul este singura fiinţă care creează şi realizează fapte istorice pe care apoi le interpretează”; Er. Cassirer defineşte omul din perspectiva filosofiei culturii: „(…) trăsătura sa distinctivă nu este esenţa sa metafizică, ci opera sa (…) opera, sistemul activităţilor sale sunt cele care definesc şi determină cercul umanităţii; limbajul, mitul, religia, arta, ştiinţa, istoria sunt elemente consitutive, diversele sectoare ale acestui cerc”[„Eseu despre om”, 1994, p. 99];

3. fiinţă a cetăţii (Aristotel – zoon politikon), a unui polis înzestrat cu legi;

4. fiinţă creatoare de unelte (homo faber);

5. fiinţă care-şi asigură viaţa, cele necesare existenţei prin intermediul gândirii şi acţiunii umane (homo economicus);

6. fiinţă care-şi transpune existenţa în joc şi imaginaţie (homo ludens);

7. fiinţă dotată cu voinţă; încercând să răspundă la întrebarea „Ce este omul?”, Schopenhauer sublinia că fiinţa umană implică „Voinţa care aspiră să trăiască într-o fiinţă nouă şi deosebită” [„Viaţa, amorul, moartea”, 1992, p. 44]; iar M. Scheler, în acelaşi sens, definea omul drept „animalul care poate să zică nu!”;

8. fiinţă bio-psiho-social-istorică – o unitate de determinaţii biologice, psihice, sociale ca suport al activităţilor libere şi demiurgice caracteristice individului; omul este reprezentantul nedefinitului, toate răspunsurile aflându-se în libertatea lui; el poate fi definit ca fiinţă situată la confluenţa tuturor posibilităţilor naturale (fizice şi biotice), sociale,acţionale şi conceptuale [L. Pană, „Cultura tehnică şi industria culturală”, Bucureşti, 2002, p. 248, 252]; folosind ca figură de stil metafora, L. Blaga sublinia că spre deosebire de animale, care sunt tangente la suprafaţa pământului, omul are o poziţie perpendiculară în raport cu aceasta, fiind o prelungire a razei pământului;

9. fiinţă religioasă – omul are nevoie profundă de semnificaţie şi scop spiritual, iar aceste emoţii nu pot fi provocate (satisfăcute) decât prin experienţă religioasă (Ed. Burke); omul este o fiinţă complexă, naturală şi divină, un tot alcătuit din libertate şi graţie divină; P. Ţuţea (în „Omul. Tratat de antropologie creştină”) susţinea că o definiţie a omului „în afară de graţie şi revelaţie nu este posibilă”;

10. fiinţă duală – naturală şi culturală; omul este cultural în natură şi natural în cultură, ambiguitate care a devenit o trăsătură constructivă în definirea omului – omul este o „fiinţă care se slujeşte de tertipuri” (M. Ponty); omul este o unitate de sapiens şi demens, de unde şi aptitudinea delirului şi a distrugerii, a geniului şi a creaţiei (Edgar Morin, „Complexul lui Adam şi Adamul complex”); în acelaşi sens, V. Hugo remarca: „Omul nu este un cerc cu un singur centru; el este o elipsă cu două focare. Faptele sunt un focar, ideile reprezintă celălalt focar”.

 

Natura, esenţa umană şi condiţia umană

Această noţiune evidenţiază faptul că omul se află la confluenţa dintre natural şi social, mai precis, ne sugerează faptul că originea şi caracteristicile omului alcătuiesc premisele formării sale, aspectele sociale ale existenţei omului constituie cauze directe ale manifestării sale ca fiinţă umană.

Natura umană desemnează ansamblul determinărilor biologice, psihice, sociale şi culturale caracteristice fiinţei umane.

Determinările biologice ale fiinţei umane reprezintă, pe de o parte, ansamblu de însuşiri generale care integrează orice individ în specia umană şi îl deosebesc, totodată, de orice individ al altei specii.; pe de altă parte, ele includ o serie de trăsături specifice individului uman, care-l deosebesc de orice alt individ al propriei specii; fiecare individ este o fiinţă unică, tocmai prin determinările lui biologice.

Determinările psihologice ale naturii umane constituie ansamblul structurilor, proceselor, trăsăturilor şi funcţiilor psihice caracteristice fiinţei umane în general; determinaţii care fie sunt apreciate pozitiv şi încurajate în evoluţia lor, fie sunt apreciate ca negative şi, în consecinţă, sunt descurajate.

Determinările sociale ale naturii umane – existenţa umană, sub raport individual, cât şi sub raport colectiv, este produsul activităţilor, relaţiilor, structurilor şi proceselor sociale, materiale şi ideale.

Determinările culturale disting în cea mai mare măsură omul de orice alte fiinţe caracterizate prin diverse grade de sociabilitate.

Natura umană este o manifestare a esenţei umane; categorie care este rezultatul privilegierii mai mult sau mai puţin subiective a unei trăsături definitorii a naturii umane.

Această trăsătură, după cum aprecia L. Pană, este creativitatea.

Prin conştiinţă, omul se desprinde de natură şi se situează în permanentă opoziţie cu ea. Natura umană a fost descrisă de Er. Fromm prin dihotomii, înrădăcinate într-o falie a naturii umane, aceea care desparte omul de natură, dar îl opune şi sieşi şi altor forme de existenţă dintre care remarcă: dihotomia dintre viaţă şi moarte; dihotomia dintre durata vieţii omului şi aspiraţia sa de a realiza toate potenţialităţile sale. Omul aspiră permanent la un fel de armonie cu semenii săi, în cadrul vieţii sociale şi cu sine însuşi, în cadrul vieţii sale interioare.

Natura umană, remarca H. Cooley, capătă conştiinţa propriei existenţe numai în societate. Natura umană este evolutivă, având un caracter dinamic, proces exprimat prin modificări succesive ale condiţiei umane.

Esenţa umană se constituie ca unitate dintre înnăscut (M. Mauss – „omul total are în el tot ce posedă societatea totală”) şi dobândit (H. Marcuse – „esenţa umană este ceva de înfăptuit”), reprezintă o sinteză de determinaţii bio-psihice şi sociale în care socialul este asimilat de structurile psihice interne şi interumane. De fapt, sintagma „natură umană”, echivalentul celei de „esenţă umană”, conţine o contradicţie în termeni; deoarece, în cazul omului este greu să trasăm o graniţă, să distingem între natural şi social, unde se termină naturalul şi unde începe socialul; noţiunea de natură umană nu există, ea este în mod cert culturală (vezi lucrarea „Omul. Sinteze filosofice”, 1999). Comportamentul uman, practicile omeneşti trimit atât la natural (universalul necesar şi spontan), cât şi la cultural (relativul intersubiectiv şi construit); de exemplu, mâncăm pentru a ne satisface o nevoie naturală şi necesară de alimentaţie; dar această plăcere este satisfăcută dincolo de graniţele necesarului: plăcerea asociată gustului este de ordin cultural, astfel, unii preferă sarea în locul zahărului şi carnea în locul peştelui, fructele în locul prăjiturilor etc.; aspectul cultural nu apare doar ca un adaos, nici nu ne-am putea imagina cum ar fi dacă ne-am hrăni doar funcţie de necesităţi. Ambele dimensiuni – naturală şi culturală – sunt solidare şi inseparabile în cadrul destinului uman.

Această determinaţie umană a fost abordată, de-a lungul timpului, în mod diferit:

a) vechii greci susţineau că esenţa umană se dobândeşte prin cultivarea şi formarea virtuţilor;

b) creştinismul îi conferea un sens preponderent religios; esenţa umană, ca unitate dintre natural şi supranatural, nu putea fi decât o creaţie a transcendentului;

c) Renaşterea îi laicizează conţinutul, repune omul în drepturile sale, privindu-l ca sinteză (unitate) dintre libertate-cunoaştere-creaţie;

d) marxismul, prin abordarea holistă, relevă ideea, dificil de combătut, că esenţa omului este dată de totalitatea relaţiilor sociale, „(…) esenţa umană nu este o abstracţie a omului izolat. În relitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale” [„Teza a VI-a despre Feuerbach”].

Valoarea este considerată drept o expresie a esenţei umane. Legătura dintre existenţa umană – natura umană – esenţa umană se realizeată treptat prin evoluţia omului de la fenomen la esenţă, prin parcurgerea drumului de la individ (unicitatea fiinţei umane singulare în raport cu omul văzut ca fiinţă generică) la persoană (individul caracterizat prin trăsături biotice şi psihice) şi de la aceasta la personalitate [L. Pană, „Cultura tehnică şi industria culturală”, p. 252].

Condiţia umană semnifică caracteristicile comune ale omului, modul lui specific de a fi şi a se integra în lumea naturală şi socială. Mult timp, acest concept a fost privit ca fiind sinonim cu cel de esenţă, natură umană. Reprezentanţii existenţialismului, psihanalizei sau Şcolii de la Frankfurt au fost printre cei care au reclamat necesara distincţie, la care subscriem şi noi. Considerăm că deosebirea rezidă în perspectiva diacronică pe care o oferă în abordarea omului. Acest concept se corelează îndeosebi cu ansamblul condiţiilor socio-culturale absolut necesare realizării şi afirmării individului, cu libertatea, demnitatea, dreptatea, solidaritatea, calitatea vieţii, cu umanismul. Condiţia umană ridică probleme complexe: a) statutul şi rolul individului în societate; b) relaţia dintre sistemul de valori, formarea şi afirmarea personalităţii umane; c) problema libertăţii şi progresului uman. Dintre toate modelele de construcţie socială propuse practicii social-istorice, cel mai apt să satisfacă exigenţele unei autentice condiţii umane este proiectul umanist (ridicarea individului la stadiul de homo humanus). Umanismul, ca realitate socială, presupune optimizarea relaţiei individului cu sine însuşi, cu semenii şi cu societatea. Optim care ne oferă şi indicatori de apreciere: 1. individualizarea; 2. integrarea şi solidaritatea socială; 3. realizarea personală şi colectivă. Din această perspectivă, umanismul reprezintă finalitatea evoluţiei sociale; prin realizarea personală, omul devine conştient de el însuşi, domină viaţa şi se poate autodepăşi.

DIALOGUL UMANISMELOR ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ

Tipurile şi etapele dezvoltării umanismului

M. Heidegger (în „Scrisoare despre umanism”) susţinea întemeiat că teoriile umaniste se deosebesc între ele după scop, fundamente şi căile (modalităţile) de realizare. Deşi le presupune, umanismul diferă de concepţia despre natura şi libertatea omului, el implică strădania omului de a deveni liber şi de a-şi descoperi demnitatea.

Istoria dezvoltării umanismului evidenţiază următoarele etape şi modele umaniste:

a) umanismul antic (reprezentat de filosofiile antice: indiană, chineză şi greacă) – axat pe ideile de cunoaştere şi dezvoltare armonioasă a omului;

b) umanismul modern – debutează cu umanismul renascentist (sec. XIV-XVI; cu reprezentanţii: M. Ficino, Pico della Mirandola, Erasmus de Roterdam, Th. Campanela, Th. Morus, Fr. Bacon, Rablais etc.; a apărut ca reacţie faţă de ascetismul medieval, faţă de supremaţia teologiei; reprezentanţii Renaşterii au reactualizat cu fervoare valorile culturii clasice «greceşti şi romane», au considerat ca ideal modelul omului liber şi armonios dezvoltat) şi continuă cu umanismul perioadei luminilor (iluminist) – (sec. XVII-XIX; cu reprezentanţii: Diderot, J.J. Rousseau, Voltaire, Condorcet, Helvetius, Holbach, Lessing, Herder, Goethe, Şcoala ardeleană etc.; gânditorii respectivi au considerat că mediul cultural şi instituţiile sociale – ignoranţa, prejudecăţile, sărăcia, statul, biserica – au corupt funcţionarea normală a raţiunii; idealul social se identifică cu o lume raţională, iar modelul de om dezirabil devine „homo enciclopedicus”);

c) umanismul contemporan – care trebuie să producă mutaţia mult aşteptată de la „a avea” la „a fi”. La nivel teoretic, conceptual se poate vorbi de un dialog al umanismelor.

Concepţii umaniste contemporane

Nu intenţionăm o evocare şi o analiză exhaustivă a concepţiilor filosofice care au abordat cu precădere problematica umană şi au ambiţionat să lanseze programe de reconstrucţie a omului şi a condiţiei umane, dar o să ne aplecăm asupra câtorva teorii mai semnificative:

1. neotomismul (J. Maritain – „Filosofia creştinismului”, „Umanismul integral”, „Omul şi statul”; E. Gilson – „Filosofia şi teologia”, „Spiritul tomismului”, J. Bochenski) priveşte omul nu ca natură pură, ci ca sinteză a naturalului şi supranaturalului, dintre graţie şi libertate, fiind considerat o fiinţă căzută (în păcat) şi răscumpărată (izbăvită); problematica omului este analizată în contextul triadei individ-Dumnezeu-societate, fiecare cu determinaţiile şi influenţele sale; în lucrările gânditorilor evocaţi, întâlnim subtila distincţie între individ (polul material, entitatea biologică) şi persoană (polul spiritual), entitate capabilă să introducă noi serii de evenimente prin libertate; starea de persoană marcheză momentul când Eul ridică necesitatea ridicării acesteia la rangul de valoare; în opinia lui Maritain, determinaţiile personalităţii sunt: creativitatea, libertatea şi cultura; omul nu este numai creaţie, ci şi autocreaţie; el nu va deveni „persoană deplină” (personalitate) decât în măsura în care raţiunea şi libertatea vor domina simţurile şi pasiunile umane;

2. personalismul (Ch. Renouvier – „Personalismul”, „Noua monadologie”; E. Mounier –”Personalismul”, „Manifest în serviciul umanismului”; J. Lacroix – „Personalismul ca ideologie”, „Eşecul”) propune un program de desăvârşire a omului ca persoană; prin aşa-zisa revoluţie personalistă se urmăreşte o reconstrucţie a omului, refacerea şi recâştigarea esenţei sale umane; idee formulată sub impactul efectelor crizei din perioada anilor 1929- 1933; persoana (personalitatea) apare ca o sinteză a sintezelor, o fiinţă liberă şi responsabilă care-şi dezvăluie originalitatea în actul de creaţie; persoana nu este numai creaţie, ci şi creatore de istorie; omul este o fiinţă perfectibilă, deziderat realizabil numai în societate; idealul uman devine: personalitatea multilateral dezvoltată. Personalismul critică societatea capitalistă pentru egoismul, individualismul, monopolul puterii economice şi politice, inexistenţa justiţiei şi fericirii, pentru starea alienantă care depersonalizează omul, stări create şi întreţinute de instituţiile sale; pentru Mounier, sensul vieţii îl constituie personalizarea, iar scopul – fericirea; omul este o fiinţă fericită prin proiect şi nefericită prin realizare; iar Lacroix vede în personalism un proiect care va depăşi toate aşteptările, soluţiile sunt diferite: societatea primitivă (Renouvier), socialismul (Mounier), cultivarea iubirii (Lacroix);

3. existenţialismul (Kierkegaard – „Conceptul de angoasă”, „Stadii pe drumul existenţei”; Heidegger, Jaspers, J. P. Sartre, G. Marcel – „Jurnal metafizic”, „A fi şi a avea”), precaritatea fiinţei este tema predilectă a acestor gânditori; fiinţa umană este „aruncată în lume”, marcată de sentimentele de „grijă”, „vinovăţie” şi „moarte” (Heidegger), de „angoasă” (Kierkegaard), de „absurd şi ambiguitate” (Sartre, S. de Beauvoir), de sentimentul „imperfecţiunii şi al singularităţii” (Jaspers); existenţa precede esenţa; omul este rezultatul propriului său proiect; existenţa este absurdă prin absenţa sensului şi ambiguă datorită imposibilităţii precizării sensului; ieşirea din această situaţie ambiguă presupune fie sinuciderea (Camus, Sartre, Heidegger), fie revolta (Camus, Sartre), fie comunicarea cu divinitatea (G. Marcel, Jaspers), fie perfecţionarea omului şi a societăţii (Jaspers); realizarea umană este soluţionată diferit: prin revoltă şi socialism (Sartre), întoarcerea la natură (Camus), prin apelul la transcendenţă (G. Marcel), trecerea individului prin cele trei stadii evolutive (Kierkegaard): a) estetic (trăirea clipei şi ieşirea din condiţia sa temporară; b) etic (angajarea pe calea seriozităţii etice); c) religios (în care se obţine mântuirea şi fericirea supremă); alienarea umană a fost determinată de tehnică, care mutilează omul (Heidegger), maşinism, birocraţie, individualism (Jaspers);

4. pragmatismul (Ch. Peirce – „Logica regenerată”, W. James – „Pragmatismul”, Jh. Dewey – „Caracterul şi comportamentul uman”, „Experienţă şi natură”) promovează o concepţie de tip meliorist, o formulă de compromis între opticile optimiste şi cele pesimiste; din punctul lor de vedere, lumea nu este nici bună, nici rea; nu există rău sau bine în sine, cele două valori le judecăm în funcţie de felul în care sunt satisfăcute dorinţele noastre; succesul în viaţă este considerat criteriul fundamental al moralităţii, iar măsura succesului este averea; totul se subordonează interesului individului, bunăstării lui personale; eficienţa devine singurul criteriu funcţie de care putem stabili drepturile şi datoriile fiecărui individ în câmpul vieţii sociale. Morala pragmatistă conturează principiul conform căruia un om nu trebuie să fie bun, el trebuie să fie bun la ceva, astfel ca ceea ce primeşte de la comunitate să fie echilibrat de contribuţia sa, deci să fie responsabil; autodeterminarea şi solidarizarea apar ca două dimensiuni înnăscute ale fiinţei umane; idealul societăţii trebuie să fie desăvârşirea personalităţii, omul poate fi fericit dacă se angajează în acţiuni care-i aduc succes;

5. noua stângă (H. Marcuse – „Omul unidimensional”, „Cultură şi societate”, Er. Fromm – „Conceptul de om la Marx”, „Fuga de libertate”, Adorno – „Jargonul autenticităţii”, „Dialectica negativă”) afirmă o concepţie critică şi antipragmatică asupra societăţii capitaliste, caracterizată prin tehnocratism şi înstrăinare umană, incertitudine şi lipsă de semnificaţie individuală; societatea capitalistă, printr-un sistem rafinat de manipulare a cunoştiinţelor, a realizat un tip uman conformist, unidimensional, caracterizat prin docilitate şi consum (atitudini standardizate, reducerea cuvintelor la clişee, absenţa criticismului şi negaţiei); pentru Fromm, obiectivul fundamental al existenţei trebuie să fie afirmarea individualităţii, realizarea sa deplină; personalitatea autentică se caracterizează prin dorinţa de schimbare, loialitate, raţiune şi dragoste, idealul de personalitate se formează prin educaţie; natura individului fiind influenţată prin cultură, morală şi politică, planul de umanizare a societăţii, în concepţia lui Er. Fromm, presupune: a) planificare socială bazată pe optimul fiinţei; b) activizarea individului; c) schimbarea tipului de consum; d) determinarea apariţiei unor noi forme de orientare şi devoţiune.

Precizare. James Reichey (în „Religia în viaţa publică americană”) remarca manifestarea a trei tipuri de umanism în dezvoltarea societăţii: 1. teist – exprimat ca opinie religioasă asupra lumii ca realitate duală: iubirea aproapelui şi iubirea de Dumnezeu; 2. laic (civil) – configurat ca o doctrină a „sinelui”, relevată cel mai bine de Protagoras prin acel principiu: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”; c) cosmopolitan – ca empatie şi solidaritate umană dincolo de graniţele naturale şi politice.

sursa: Ioan Humă, Introducere în filosofie

Acest articol a fost publicat în Antropologie filosofică. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s