Siddhartha

Siddhartha grăi: „Tu ştii, dragul meu, că eu încă de pe când eram tânăr, de pe vremea când trăiam amândoi printre penitenţi, în pădure, ajunsesem să nu mai am încredere nici în învăţături, nici în învăţător şi le întorsesem spatele. Şi aşa am rămas. Totuşi, de atunci încoace am avut mulţi învăţători. O curtezană frumoasă mi‑a fost multă vreme învăţătoare, un negustor bogat mi‑a fost şi el învăţător, la fel şi nişte jucători cu zarurile. Odată, învăţător mi‑a fost un adept vagant al lui Buddha care a vegheat lângă mine în timp ce, în pelerinajul meu, ador­misem în pădure. Şi de la el am avut ce învăţa, şi lui îi sunt recu­nos­cător. Dar cel mai mult am avut de învăţat de la acest fluviu şi de la pre­decesorul meu, luntraşul Vasudeva. Era un om foarte simplu acest Vasudeva, nu era un gânditor, dar ştia ceea ce este necesar, tot atât de bine ca Gotama, era un om desăvârşit, un sfânt.”

Govinda zise: „Dacă nu mă înşel, tot îţi mai place să glumeşti puţin, o, Siddhartha. Te cred şi ştiu că nu ai urmat nici un învăţător. Dar nu ai găsit tu însuţi, dacă nu o învăţătură, cel puţin anumite gânduri, anumite iluminări care să fie ale tale şi care să te ajute să trăieşti? Mi‑ai bucura inima foarte mult dacă ai vrea să‑mi spui şi mie câte ceva despre toate acestea.”

Siddhartha grăi: „Am avut dintotdeauna gândurile mele, da, am avut şi iluminări. Uneori, preţ de un ceas sau de o zi, am simţit în mine certitudinea cunoaşterii la fel cum simţi viaţa în propria inimă. Am avut unele gânduri, dar mi‑ar fi greu să ţi le împărtăşesc. Iată, dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le‑am aflat: înţelep­ciunea nu poate fi împărtăşită. Înţelepciunea pe care un înţelept încearcă să o împărtăşească altora are întotdeauna un iz de nebunie.”

„Nu cumva glumeşti?” întrebă Govinda.

„Nu glumesc. Îţi spun doar ceea ce am aflat eu. Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvârşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui nici să o propovăduieşti. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereţii şi acest lucru m‑a făcut să mă despart de învăţători şi să plec mai departe. Eu, Govinda, am dat de un gând pe care îl vei considera iarăşi fie o glumă, fie o nebunie, dar care reprezintă gândul meu cel mai bun. El sună astfel: contrariul oricărui adevăr este la fel de adevărat! Şi anume: un adevăr poate fi exprimat şi îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotun­jime, de unitate. Când preaevlaviosul Gotama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara şi Nirvana, în amăgire şi adevăr, în suferinţă şi mântuire. Altfel nici nu se poate, nu există nici o altă cale pentru cel care vrea să propovădu­iască o învăţătură. Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru şi în noi înşine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau în întregime Nir­vana, omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Şi pentru că noi suntem supuşi amăgi­rii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi‑am dat seama de acest lucru. Şi dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că şi distanţa ce pare a exista între lume şi veşnicie, între sufe­rinţă şi beatitudine, între rău şi bine nu este decât o amăgire.”

„Cum aşa?” întrebă Govinda cuprins de teamă.

 „Ascultă‑mă cu atenţie, dragul meu, ascultă‑mă cu atenţie! Pă­că­tosul acesta care sunt eu sau eşti tu este un păcătos care, odată şi odată, va fi din nou Brahma, va ajunge odată şi odată în Nirvana şi se va transforma într‑un Buddha – şi acum fii atent: acest «odată şi odată» nu este decât o amăgire, nu este decât o pildă! Păcătosul nu se află pe calea lui Buddha, el nu este supus evoluţiei, cu toate că gândi­rea noastră nu ştie cum să‑şi reprezinte lucrurile acestea în alt chip. Nu, ci acum, astăzi, în orice păcătos sălăşluieşte deja viitorul Buddha, tot viitorul său este deja prezent, iar tu trebuie să întrezăreşti cu evlavie în el, în tine, în fiecare dintre noi un virtual Buddha, ascuns, aflat în devenire. Lumea, prietene Govinda, nu este imperfectă, sau pornită pe drumul lent al desăvârşirii: nu, ea este desăvârşită în orice moment, orice păcat poartă în sine germenele iertării, toţi copilaşii poartă deja în ei pe bătrâni, toţi sugarii poartă în ei moartea, toţi muritorii poartă în ei viaţa veşnică. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cât a parcurs deja un alt om din drumul său, într‑un hoţ şi într‑un jucător de zaruri stă gata să iasă la iveală un Buddha, într‑un brahman stă gata să se ivească un hoţ. Prin meditare profundă avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toată viaţa trecută, prezen­tă şi viitoare în simultaneitatea ei, iar în acest caz toate sunt bune şi la locul lor, totul este desăvârşit, totul este Brah­man. De aceea mie mi se pare că toate câte există pe lume sunt bune şi la locul lor, toate mi se par aşa, atât moartea cât şi viaţa, atât păcatul cât şi dumnezeirea, atât inteligenţa cât şi nebunia, toate trebuie să fie astfel, toate nu au ne­voie decât de încuviinţarea mea, decât de bunăvoinţa mea, de acor­dul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine aşa, în felul acesta toate îmi sunt de folos şi nu‑mi dău­nează niciodată. Pe pielea mea şi în sufletul meu mi‑a fost dat să aflu că am avut o mare nevoie de pă­cat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deşertăciune şi am avut nevoie de disperarea cea mai ruşinoasă pen­tru ca să renunţ la împotrivire, pentru a învăţa cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume dorită şi imaginată de mine, cu nici un fel de desăvârşire închipuită de mine, ci să o las aşa cum este ea şi să o iubesc şi să mă bucur că‑i aparţin. – Iată, o, Go­vin­da câteva dintre gândurile care mi‑au trecut prin minte.”

Siddhartha se aplecă, ridică o piatră de pe jos şi o cântări în palmă.

„Iată, zise el jucându‑se cu ea, aceasta este o piatră şi poate că după o anumită perioadă de timp ea va fi pământ, din pământ se va transforma într‑o plantă sau într‑un ani­mal sau într‑un om. Odinioa­ră iată ce‑aş fi zis: «Piatra asta nu este decât o piatră, n‑are nici o va­loare şi aparţine lumii Maja; cum însă prin ciclul metamorfozelor ea poate de asemenea să devină om şi spirit, îi recunosc şi ei însemnă­tatea.» Probabil că aşa aş fi gândit odinioară. Astăzi însă gândesc astfel: piatra aceasta este o piatră, ea este şi animal, este şi Dumne­zeu, este şi Buddha, iar eu o admir şi o iubesc nu pentru că, odată şi odată, ar putea să devină fie una, fie alta, ci pentru că ea este de multă vreme şi întotdeauna totul – şi tocmai pentru faptul că este o piatră, că îmi pare acum, astăzi, ca o piatră, de aceea o iubesc, văd valoare şi sens în fiecare fibră şi scobi­tură a ei, în galbenul, în griul, în duritatea ei, în sunetul pe care îl produce atunci când o lovesc, în uscăciunea sau umiditatea suprafeţei sale. Există pietre care îţi lasă impresia când le pipăi că sunt ulei sau săpun, altele că sunt frunze, altele că sunt nisip, aşa încât fiecare are felul ei de a fi, închinându‑se în felul ei propriu la Om, fiecare dintre ele este Brahman, dar în ace­laşi timp şi în aceeaşi măsură fiecare este o piatră, uleioasă sau ca săpunul, şi tocmai acest lucru îmi place şi mi se pare minunat şi demn de a fi adorat. – Dar nu mă ruga să‑ţi spun mai multe despre aceste lucruri. Cuvintele nu sunt de ajutor înţelesului tainic, de fiecare dată totul devine puţin altfel când îl rosteşti, puţin fals, puţin nebunesc – da, şi asta e foarte bine şi îmi place foarte mult, eu încuviinţez şi asta, faptul că pentru un om este un lucru de preţ şi un dar al înţelep­ciunii ceea ce altuia i se înfăţişează ca o nebunie.”

Govinda îl asculta în tăcere. „De ce mi‑ai spus tu toate aceste lucruri despre piatră?” îl întrebă el şovăind, după ce făcuse o pauză.

„N‑am făcut‑o anume. Sau poate că am vrut să‑ţi dau de înţeles că eu iubesc piatra aceasta şi fluviul acesta şi toate lucrurile pe care le vedem şi de la care putem învăţa câte ceva. Pot să iubesc o piatră, Govinda, dar şi un copac sau o bucată de coajă. Toate acestea sunt lucruri, iar lucru­rile pot fi îndrăgite. Cuvintele însă, nu le pot iubi. De aceea învăţăturile nu înseamnă nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au margini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decât cuvinte. Poate că tocmai lucrul acesta, poate că tocmai cuvintele cele multe te împiedică pe tine să‑ţi afli pacea. Căci şi mântuirea şi virtutea, şi Sansara şi Nirvana nu sunt decât simple cuvinte, Govinda. Nu există nici un lucru care să fie Nirvana; nu există decât cuvântul Nirvana.”

Govinda grăi: „Nirvana, prietene, nu este numai un cuvânt. Ea este un gând.”

Siddhartha continuă: „Un gând, se prea poate. Tre­buie însă să‑ţi mărturisesc un lucru, dragul meu: eu nu fac o prea mare deosebire între gânduri şi cuvinte. Să‑ţi spun drept, nici gândurilor nu le acord o importanţă prea mare. Acord mai multă importanţă lucrurilor. De exem­plu aici pe această luntre predecesorul şi învăţătorul meu a fost un om, un sfânt, şi el nu a crezut ani de‑a rândul în nimic altceva decât în acest fluviu. El băgase de seamă că glasul fluviului îi vorbea, de la el a învăţat multe lucruri, el l‑a educat şi l‑a învăţat, i se părea că fluviul este Dumnezeu, însă nu a ştiut ani de‑a rândul că orice rafală de vânt, orice nor, orice pasăre, orice cărăbuş este la fel de dumnezeiesc, ştiind şi fiind în stare să‑l înveţe la fel de multe lucruri ca şi fluviul pe care îl adora. Dar atunci când a plecat în păduri, sfântul acesta ştia totul, ştia mai multe decât mine şi decât tine, şi asta fără nici un învăţător, fără cărţi, ci numai şi numai pentru că crezuse în acest fluviu.”

Govinda spuse: „Dar cele pe care tu le numeşti «lu­cruri», sunt ele oare ceva real, ceva ce ţine de esenţe? Nu sunt numai o înşelătorie a lui Maja, numai o imagine şi o aparenţă? Piatra ta, copacul tău, fluviul tău – sunt oare toate acestea nişte realităţi?”

„Nici acest lucru nu mă mai interesează prea mult, grăi Siddhartha. Chiar dacă lucrurile or fi doar aparenţe, sau nu, atunci înseamnă că şi eu sunt doar o aparenţă, deci, ele sunt în permanenţă la fel ca mine. Asta face ca ele să‑mi fie atât de dragi şi demne de respect: faptul că sunt la fel ca mine. De aceea le pot iubi. Şi iată acum o învăţătură de care tu vei râde: dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. A înţelege lumea, a o explica, a o dispreţui – aceasta este, poate, treaba mari­lor gânditori. Pe mine mă interesează însă doar putinţa mea de a iubi lumea iar nu de a o dispreţui sau de a o urî, urându‑mă şi pe mine însumi, putinţa de a o privi şi de a mă privi pe mine însumi şi pe toate fiinţele cu dragoste şi cu admiraţie, şi cu profund respect.” 

Hermann Hesse, Siddhartha

Acest articol a fost publicat în Playing for Change. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s