Problema libertăţii

 Addenda:

„1. Există printre realităţile care ne stau în faţă unele în puterea noastră şi altele independente de voinţa şi puterea noastră. Ţin de noi părerea, impulsurile, dorinţa, aversiunea, într-un cuvânt, tot ceea ce reprezintă propria activitate. Sunt în afara voinţei noastre trupul, faima, forţa de conducător, într-un cuvânt,  tot  ceea  ce  nu  constituie  treburi  specifice  nouă.

  1. Cele ce depind de noi sunt libere prin esenţa şi natura lor şi nu pot fi oprite sau frânate de vreun Cele asupra cărora nu avem nici o putere sunt lipsite de vlagă supuse robiei şovăielnice în faţa piedicilor şi la cheremul  unor voinţe  străine.
  2. Prin urmare, aminteşte-ţi că, dacă socoteşti libere pe cele care, prin natura lor, sunt roabe, dacă vei considera drept proprii pe cele străine de tine, te vei poticni în faţa obstacolelor, vei fi frămîntat, mâhnit, şi vei cârti împotriva zeilor şi a oamenilor. Dimpotrivă, însă, dacă socoteşti drept ale tale, numai cele ce-ţi aparţin şi străine de tine, cum de fapt şi sunt, pe cele din afara ta, nimeni nu va putea vreodată să te constrângă, nimeni şi nimic nu-ţi va sta piedică, nu vei cârti împotriva nimănui, nu vei învinovăţi pe nimeni, nu vei săvârşi nimic împotriva voinţei tale, nimeni nu va putea să-ţi aducă vătămare, nicicând nu vei avea duşmani, niciodată nu te vei lăsa doborât de ceea ce este dăunător.
  3. Aşadar, tu care urmăreşti cu sârguinţă scopuri atât de importante, aminteşte-ţi că nu trebuie să te ataşezi de ele, împins de un entuziasm nemăsurat, ci că anumite lucruri este necesar să le părăseşti cu desăvârşire, iar altele măcar în clipa de faţă trebuie să le înfrângi. Dacă totuşi, deşi năzuieşti spre acestea, cu mai multă ardoare cauţi să conduci sau să agoniseşti bogăţii, se poate întâmpla să nu le mai întâlneşti pe acestea din urmă, tocmai fiindcă ai năzuit astfel spre cele dintâi şi fără îndoială vei fi lipsit în întregime de acelea,  care singure  ţi-ar fi  asigurat  libertatea şi
  4. În concluzie, faţă de tot, ce dă impresia de dificultate, sileşte-te să glăsuieşti aşa: Eşti doar o închipuire şi nu ceea ce vrei să pari. Examineaz-o apoi cu atenţie şi pentru a o judeca, foloseşte-te de normele pe care le ai şi mai cu seamă de această primă normă şi anume dacă se include în cele ce stau în puterea noastră, sau în afara voinţei şi puterii noastre. Şi dacă se include în afara tăriei noastre cu uşurinţă să-ţi vină în  minte:  aceasta nu mă afectează cu nimic.
  5. Aminteşte-ţi că satisfacerea şi deci încetarea dorinţei înseamnă realizarea ei, iar mulţumirea şi deci încetarea aversiunii reprezintă posibilitatea de a nu întâlni cauza care o determină. Aşadar, şi cel care nu reuşeşte în dorinţa lui este nefericit, precum vrednic de plâns apare şi cel care dă peste împrejurări provocatoare de aversiune. Deci, dacă vei îndepărta de tine numai pe acelea, care prin natura lor sunt în puterea ta, nu vei întâmpina nimic declanşator de aversiune. Dacă, însă vrei să înlături boala, moartea sau  sărăcia,  te  vei  cufunda în
  6. Prin urmare, îndepărtează aversiunea ta de toate cele care nu se află în puterea noastră şi transferă forţa ta de respingere asupra acelora care, prin natura lor, depind de noi şi trebuie date la o parte. Dorinţa însă smulge-o cu desăvârşire în clipa de faţă. Căci, dacă ai să doreşti ceva din cele care nu stau în puterea noastră, în mod obligatoriu vei fi nefericit, iar dacă ai să pofteşti ceva din cele ce nu se află în tăria noastră şi e frumos şi bine să le doreşti, încă nu este vremea să le ai la dispoziţie. Mulţumeşte-te deci numai să doreşti ceea ce trebuie şi să respingi ceea ce se impune respins, dar cu moderaţie, discret şi  reţinut. […]
  7. Stăpânul fiecăruia este cel care are putere asupra celor dorite sau nedorite de cineva, pentru ca să le producă sau să le împiedice. Aşadar, cel care vrea să fie independent nici să nu râvnească nici să nu respingă ceva din cele ce stau în puterea altora. Dacă nu face astfel, în mod obligatoriu devine sclav.” (EpictetManualul,   1—21)

„A vorbi despre liberul arbitru, adică despre cele ce stau în puterea noastră, ne obligă să cercetăm mai întâi dacă există ceva care să stea în puterea noastră, căci sunt mulţi care contestă acest lucru, apoi ce este ceea ce stă în puterea noastră asupra căreia avem autoritate şi, în fine de ce Dumnezeu, care ne-a creat, ne-a dat această libertate, în ceea ce priveşte prima întrebare, vom arăta că într-adevăr sunt lucruri care stau în puterea noastră şi vom face aceasta urmându-i pe cei care sunt de această părere.

Ei spun că toate cele ce se întâmplă nu pot să aibă drept cauză decât pe Dumnezeu — necesitatea, destinul, natura, întâmplarea sau spontaneitatea. Dar opera lui Dumnezeu este esenţă şi providenţă, cea a necesităţii o mişcare totdeauna identică cu ea însăşi, iar, în ceea ce priveşte destinul, necesitatea îl însoţeşte în mod inevitabil, căci în cele din urmă destinul derivă din ea. Cea a naturii înseamnă naştere, creştere şi decădere (vegetale şi animale). Cea a întâmplării este rarul şi neaşteptatul. Ei numesc întâmplare întîlnirea a două cauze având fiecare un principiu de alegere deliberat, ajungându-se la altceva decât la ceea ce ne-am aşteptat. Astfel, când sapi o groapă şi găseşti o comoară, cel care a pus-o acolo nu a făcut-o ca să fie descoperită şi cel care sapă nu se gândeşte la o comoară; primul se gândea că o va lua înapoi când va dori, al doilea săpa o groapă. Astfel, s-a întîmplat altceva decât urmărea fiecare, în fine, cea a spontaneităţii este ceea ce se întâmplă celor neînsufleţite sau lipsite de raţiune. Aşa spun ei. Dar dacă ar fi aşa, la ce să  raportăm cele ce vin de la om, dacă omul nu este nici cauza, nici principiul acţiunii? Acestea nu pot fi puse pe seama lui Dumnezeu, pentru că unele sunt injuste şi ruşinoase; nici pe seama necesităţii, pentru că nu sunt acte repetate şi mecanice; nici pe seama destinului, pentru că, spun ei, destinul nu se aplică la ceea ce este posibil, ci la ceea ce este prin necesitate; nici, pe seama naturii, căci nu este vorba de plante sau animale; nici pe seama întâmplării, căci acţiunile omului nu sunt nici rare, nici neaşteptate; nici pe seama spontaneităţii, pentru că, spun ei, spontaneitatea este rezervată lucrurilor neînsufleţite şi lipsite de raţiune. Nu rămâne, deci, decât că omul care acţionează şi face este principiul propriilor sale fapte, fiind prin urmare, înzestrat cu liber arbitru.(…)

În afară de aceasta, dacă omul nu ar fi principiul actelor sale, reflecţia nu ar avea nici o noimă; într-adevăr, la ce i-ar folosi facultatea de deliberare dacă nu ar fi răspunzător? Reflecţia este cauza acţiunii. Ar fi fără rost să declari nefolositor tocmai lucrul cel mai frumos şi mai vrednic de respect la om. Dacă omul deliberează, o face în vederea acţiunii şi orice deliberare este în vederea acţiunii şi prin acţiune.

(…) Dintre lucrurile care se întâmplă unele sunt în puterea noastră, altele nu. Primele sunt cele pe care suntem liberi să le îndeplinim sau nu, adică cele pe care le facem în mod voluntar, căci dacă ele nu ar fi în puterea noastră s-ar numi involuntare, pe scurt cele care sunt urmate de blam sau de laudă şi cele care sunt încurajate sau ridicate la demnitatea de lege. Stau în puterea noastră în principal lucrurile gândite, în legătură cu care ezităm şi reflectăm, de exemplu atunci când sunt posibile două soluţii, fiecare soluţie stă în puterea noastră, dar se opune celeilalte. Inteligenţa (nous) alege, acesta este principiul acţiunii.”

(Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă cap. XXV—XXVI)

„Cei care afirmă că omul nu este liber şi zic că este condus de legile implacabile ale destinului se fac vinovaţi faţă de Dumnezeu însuşi, pe care-1 consideră autorul relelor venite peste oameni. Căci dacă El conduce mişcarea stelelor şi cârmuieşte întreg universul, iar stelele, în virtutea unei puteri deosebite, antrenează pe oameni atât la bine cât şi la rău, înseamnă că Dumnezeu este autorul şi cauza relelor. Dar Dumnezeu nu poate fi cauza răului nimănui. Prin urmare nu există destin.”

(Metodiu de Olimp, Banchetul)

„Primul om a fost creat stăpân pe sine, adică liber şi, în virtutea succesului, descendenţii săi au moştenit o libertate asemănătoare. Deci, eu afirm că omul a fost creat liber, dar că se supune cui îi place. După părerea mea, în aceasta constă cel mai mare dar pe care 1-a primit de la Dumnezeu.

Toate celelalte fiinţe se supun poruncii divine ca unei necesităţi. Să luăm ca exemplu cerul: el respectă porunca stăpânului său şi nu se deplasează niciodată de la locul desemnatului; apoi soarele: el săvârşeşte mişcarea fixată lui, nu se abate de la drumul său, ci se supune stăpânului său dintr-un fel de necesitate. Pământul, la fel, este supus legilor care i-au fost fixate, în felul acesta şi celelalte creaturi se supun în mod necesar creatorului lor. Nici una dintre ele nu poate face altceva decât lucrarea pentru care a fost creată. Din această cauză, noi nu le lăudăm că se supun stăpânului lor şi nici una dintre ele nu speră într-un viitor mai bun, pentru că n-a respectat, împotriva voinţei ei, poruncile. Omul însă a primit puterea de a-şi stăpâni firea şi a se supune cui îi place. Eu zic că acest dar i-a fost oferit omului în vederea obţinerii unor daruri şi mai mari, anume pentru a se face vrednic să primească din partea lui Dumnezeu ceva în plus faţă de ceea ce are acum. Căci, omul -zic eu- n-a fost făcut aşa în detrimentul său, ci în vederea unor daruri şi mai mari. Aceasta este urmarea supunerii sale. Dacă ar fi fost creat asemenea elementelor sau fiinţelor care slujesc lui Dumnezeu în virtutea necesităţii, el n-ar fi putut primi răsplata meritată de propria sa alegere, ci ar fi fost ca un instrument în mâna creatorului… ar fi primit pentru faptele sale reproşuri pe nedrept, pentru că în realitate altcineva ar fi fost autorul lor.

Omul n-ar fi ţintit ceva mai bun pentru că n-ar fi cunoscut nimic altceva în afara rostului firesc al existenţei sale. Prin urmare, eu zic că Dumnezeu, vrând să cinstească pe om, 1-a înzestrat cu facultatea de a cunoaşte bunurile superioare şi de a putea face ce vrea, apoi 1-a îndemnat să săvârşească binele fără să-1 lipsească de liberul arbitru, ci numai indicându-i această cale. Deşi a primit îndemnul şi chiar şi porunca lui  Dumnezeu  să  facă  binele,  el  poate  să  facă  ceea  ce  vrea.

La fel cum un părinte îşi îndeamnă fiul să studieze matematica şi în acest scop îi arată foloasele ei, dar îl lasă pe acesta să hotărască dacă o studiază sau nu, la fel cred că procedează şi Dumnezeu îndemnând pe om să se supună poruncilor Sale, dar nu-1 lipseşte de puterea de a hotărî singur în această privinţă. De altfel, însuşi faptul că Dumnezeu îndeamnă, presupune că voinţa şi puterea omului n-au fost suprimate. Apoi, dacă Dumnezeu dă o poruncă, face acest lucru pentru ca omul să se bucure de bunuri superioare; aceasta este urmarea supunerii sale la porunca divină. Prin urmare, Dumnezeu nu porunceşte de dragul de a suprima puterea pe care i-a dat-o omului, ci pentru a-1 dărui după aceea, pe drept, cu ceva mai bun, acest dar venind ca o recompensă pentru supunerea sa faţă de Dumnezeu, pentru că omul s-a supus atunci când putea să nu se supună.

Pentru că Dumnezeu n-a făcut darul Său – ce constă în nestricăciunea veşnică – în chip arbitrar. Dacă acela care primea acest dar nu ar fi avut atât posibilitatea de a se supune poruncii lui Dumnezeu, cât şi pe aceea de a nu i se supune, darul divin nu ar mai fi fost făcut corect, pentru că n-ar mai fi răsplătit un merit. Ce deosebire ar mai fi între fapte dacă omul n-ar avea posibilitatea să facă atât binele cât şi răul?

Eu zic că omul s-a născut liber, că răul n-a preexitat şi că omul n-a primit de la acesta puterea de a săvârşi cele rele. Omul a avut de la început puterea de a se supune sau nu voii lui Dumnezeu. Această putere se numea liberul arbitru.”

(Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru cap. XVI, XVII)

„Eu numesc liber un lucru care există şi lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul să existe şi să lucreze într-un fel anumit şi determinat. De exemplu, Dumnezeu exista liber şi totuşi în mod necesar, deoarece există numai din necesitatea naturii sale. Astfel, Dumnezeu se cunoaşte pe sine şi cunoaşte absolut toate lucrurile în mod liber, pentru că numai datorită necesităţii naturii sale, el cunoaşte toate lucrurile. Vedeţi că pentru mine, libertatea constă nu într-o hotărâre liberă, ci într-o necesitate liberă.

Dar, să coborâm la lucrurile create. Toate sunt determinate din cauze externe să existe şi să lucreze într-un fel anumit și determinat. Pentru ca să înţelegem aceasta clar, să concepem un lucru foarte simplu. De exemplu, o piatră primeşte de la o cauză externă ce i-a dat impuls o anumită cantitate de mişcare, datorită căreia continuă să se mişte în mod necesar şi după ce a încetat impulsul cauzei externe; piatra este constrânsă să continue să se mişte nu din necesitate, ci prin impulsul cauzei externe. Şi ceea ce e adevărat pentru piatră, e adevărat pentru orice lucru singular oricât de compus şi apt pentru multe 1-am concepe; anume e adevărat că fiecare lucru este determinat în mod necesar de o cauză externă să existe şi să lucreze într-un fel anumit şi determinat.

Mai departe, gândiţi-vă, dacă vreţi, că piatra, în timp ce continuă să se mişte, cugetă şi ştie că tinde pe cât poate, să continue mişcarea sa. De bună seamă că această piatră, fiind conştientă numai de tendinţa ei şi nefiind deloc indiferentă, va crede că este cât se poate de liberă şi că ea continuă să se mişte numai fiindcă vrea aşa. Aceasta e libertatea umană pe care toţi se fălesc că o au şi care constă numai în faptul că oamenii sunt conştienţi de faptele lor şi nu cunosc cauzele care îi determină.

Cu aceasta, dacă nu mă înşel, am explicat îndeajuns care este concepţia mea despre necesitatea liberă şi constrânsă, cât şi despre închipuita libertate umană, răspunzând astfel cu uşurinţă obiecţiilor făcute de prietenul dv. Când el declară, de acord cu Descartes, că acel om e liber, care nu e constrâns de nici o cauză externă, şi dacă prin om constrâns înţelege pe acela care lucrează împotriva voinţei, atunci recunosc că în unele lucruri nu suntem deloc constrânşi şi că în această privinţă avem o voinţă liberă. Dacă însă prin constrâns se înţelege acela care, deşi nu lucrează împotriva voinţei lucrează totuşi în mod necesar (cum am explicat mai sus), tăgăduiesc că noi suntem liberi în vreun lucru.”

(Benedict Spinoza, Scrisoarea nr.  58 către G.H.  Schuller)

„71. Am reflectat adesea, care ar putea fi motivul pentru care toţi oamenii, deşi au recunoscut mereu fără ezitare, doctrina necesităţii în întreaga lor activitate şi gândire, vădesc totuşi o asemenea împotrivire de a o recunoaşte în vorbe şi au arătat mai degrabă, în toate timpurile, o înclinaţie spre a susţine părerea contrară. Chestiunea ar putea fi explicată, cred, în felul următor. Dacă examinăm acţiunile corpului şi producerea efectelor din cauzele lor, vom găsi că toate facultăţile noastre nu ne pot duce mai departe în cunoaşterea acestei relaţii dincolo de simpla observaţie că anumite obiecte sunt în mod constant alăturate şi că spiritul este purtat printr-o trecere obişnuită de la apariţia unuia la credinţa în producerea celuilalt. Dar, cu toate că aceasta concluzie cu privire la neştiinţa omenească este rezultatul cercetării celei mai riguroase a acestui subiect, oamenii au încă o tendinţă puternică de a crede că pot pătrunde mai adânc în puterile naturii şi cunoaşte ceva de felul unei conexiuni necesare între cauză şi efect. Când reflecţiile lor se întorc apoi spre operaţiunile propriului lor spirit şi nu simt nici o astfel de conexiune între motiv şi acţiune, ei sunt, de aceea, înclinaţi să presupună că există o diferenţă între efectele care rezultă din forţa materială şi acelea care iau naştere din gândire şi inteligenţă. Dar o dată ce ne-am convins că nu ştim nimic mai mult despre orice fel de cauzalitate decât pur şi simplu alăturarea constantă a obiectelor şi deducţia ce urmează, a spiritului, de la unul la celălalt, şi găsind că aceste două elemente sunt universal recunoscute ca producându-se în acţiunile voluntare, ne va fi mai uşor să admitem aceeaşi necesitate pentru toate cauzele. Şi deşi acest raţionament poate contraria sistemele multor filosofi atribuind necesitate determinărilor voinţei, vom găsi, cântărind bine lucrurile, că ei se abat de la el numai în cuvinte, şi nu în adevăratele lor concepţii. Necesitatea, în sensul în care este luată aici, nu a fost niciodată respinsă pînă acum şi nici nu va putea fi vreodată negată cred eu, de vreun filosof. S-ar putea doar pretinde eventual că spiritul poate cunoaşte, în acţiunile materiei, vreo altă conexiune între cauză şi efect, şi anume o conexiune ce nu are loc în acţiunile voluntare ale fiinţelor inteligente. Or, dacă este aşa sau altfel nu se poate afla decât numai după cercetare, şi este datoria acestor filosofi să-şi întemeieze afirmaţia definind sau descriind acea necesitate, indicându-ne-o în acţiunile cauzelor materiale.

  1. S-ar părea, într-adevăr, că oamenii pun în mod greşit chestiunea libertăţii şi necesităţii atunci când ei încep prin a examina facultăţile sufletului, influenţa intelectului şi actele de voinţă. Ar fi mai potrivit ca ei să discute mai întâi o chestiune mai simplă, şi anume acţiunile corpului şi ale materiei brute lipsite de inteligenţă, şi să vedem atunci dacă pot să-şi formeze vreo idee a cauzalităţii şi necesităţii, în afară de aceea a unei alăturări constante a obiectelor şi a unei derivări ulterioare în spirit, a unui obiect din celălalt. Dacă aceste elemente constituie în realitate toată acea necesitate pe care o concepem în materie, şi dacă aceste elemente sunt în mod universal recunoscute ca producându-se operaţiile spiritului, atunci discuţia s-a isprăvit sau cel puţin trebuie mărturisit că de aici înainte ea va fi pur şi simplu una despre cuvinte. Dar atâta timp cât vom presupune, în mod pripit, că avem vreo altă idee despre necesitate şi cauzalitate în acţiunile obiectelor exterioare şi, în acelaşi timp, nu putem găsi nimic de acest fel în acţiunile voluntare ale spiritului, nu există nici o posibilitate de a duce discuţia la vreun rezultat determinat, fiindcă plecăm de la o presupunere greşită. Singura metodă de a nu ne înşela este să facem un pas mai departe şi să examinăm domeniul limitat al ştiinţei, când este aplicată cauzelor materiale convingându-ne astfel că tot ceea ce cunoaştem despre ele sunt alăturarea constantă şi derivarea amintite mai sus. Vom găsi poate că ne este greu să fixăm graniţe atât de strâmte intelectului omenesc dar nu vom întâmpina apoi nici o greutate, când va fi vorba să aplicăm această doctrină la actele voinţei, fiindcă este clar că acestea au o relaţie constantă cu motive, împrejurări şi caractere. Şi cum noi întotdeauna deducem pe unele din celelalte, vom fi siliţi să recunoaştem în cuvinte acea necesitate pe care am admis-o deja în fiecare deliberare a vieţii noastre şi în fiecare pas al conduitei şi comportării noastre.

Predominanţa doctrinei libertăţii poate fi explicată printr-o altă cauză, şi anume prin senzaţia falsă sau experienţa aparentă pe care o avem sau o putem avea, aceea de libertate sau indiferenţă în multe dintre acţiunile noastre. Necesitatea oricărei acţiuni, fie a materiei, fie a spiritului nu este, la drept vorbind o calitate în agent, ci în orice fiinţă gânditoare sau inteligentă care poate să considere acţiunea; ea constă în principal în determinarea gândurilor sale de a deriva existenţa acelei acţiuni din anumite obiecte anterioare; după cum libertatea, când se opune necesităţii, nu este nimic altceva decât lipsa acestei determinări şi o anumită detaşare sau indiferenţă pe care le simţim atunci când trecem sau nu trecem de la ideea unui obiect la cel care îi urmează. Or, putem observa că atunci când reflectăm asupra acţiunilor omeneşti, rareori simţim o astfel de detaşare sau indiferenţă, şi, de obicei suntem capabili să le inferăm cu o siguranţă considerabilă, din motivele lor şi din dipoziţiile agentului, totuşi se întîmplă adeseori să simţim ceva asemănător chiar în efectuarea acţiunilor. Şi aşa după cum toate obiectele asemănătoare sunt luate cu uşurinţă unele drept altele, această impresie este folosită ca o dovadă demonstrativă şi chiar intuitivă a libertăţii omeneşti. Simţim în cele mai multe situaţii că acţiunile noastre sunt supuse voinţei noastre şi ne închipuim a fi simţit că voinţa însăşi nu este supusă nimănui, pentru că dacă negarea acestui fapt ne provoacă să încercăm, simţim că ea se mişcă cu uşurinţă în orice direcţie şi produce o imagine a ei însăşi — sau, cum se spune în şcoli o veleitate — chiar de acea parte în care nu s-a fixat. Ne convingem pe noi înşine că această imagine sau mişcare slabă am fi putut s-o prefacem într-o mişcare reală, pentru că, dacă s-ar nega aceasta, am descoperi printr-o nouă încercare că în prezent se poate. Nu băgăm de seamă că dorinţa capricioasă de a ne arăta libertatea este aici motivul acţiunilor noastre. Şi pare sigur că oricât de mult ne-am închipui că simţim o libertate în noi înşine, un observator poate în mod obişnuit să derive acţiunile noastre din motivele şi caracterul nostru; şi chiar şi acolo unde nu poate să o facă, el va trage în general concluzia că ar putea să o facă dacă ar cunoaşte pe deplin fiecare particularitate a situaţie şi a temperamentului nostru, cele mai tainice resorturi ale conştiinţei şi dispoziţiilor noastre. Or, tocmai aceasta este adevărata esenţă a necesităţii potrivit doctrinei de mai sus.

  1. Dar să continuăm aceste proiect de reconciliere în problema libertăţii şi necesităţii, problema cea mai controversată a metafizicii, cea mai controversată dintre ştiinţe. Nu vor fi necesare multe cuvinte pentru a dovedi că toată omenirea este de acord în ceea ce priveşte doctrina libertăţii, ca şi cea a necesităţii, şi că întreaga dispută în această privinţă a fost până acum numai una verbală. Căci ce se înţelege prin libertate când cuvântul se aplică la acţiunile voluntare? Nu putem, desigur, presupune că acţiunile au o atât de slabă legătură cu motive, înclinaţii şi împrejurări, încât unele nu urmează cu un anumit grad de uniformitate din celelalte şi că unele nu ne permit nici o derivare prin care să putem trage concluzii în ceea ce priveşte existenţa celorlalte. Căci acestea sunt fapte evidente şi recunoscute. Prin libertate, deci putem înţelege numai o putere de a acţiona sau de a nu acţiona potrivit cu deciziile voinţei. Aceasta înseamnă că, dacă hotârâm să ne odihnim, putem să ne odihnim, şi dacă hotărâm să ne mişcăm, putem, de asemenea, să ne mişcăm. Or, această libertate ipotetică este recunoascută în mod universal ca aparţinând oricărui om care nu este prizonier şi în lanţuri. Prin urmare, aici nu există nici un subiect de dispută.
  2. 74. Oricare ar fi definiţia pe care o dăm libertăţii, va trebui să avem grijă de respectarea a două cerinţe: prima, ca ea să fie în acord cu fapte evidente, a doua, să fie în acord cu ea însăşi. Dacă respectăm aceste cerinţe şi facem definiţia noastră inteligibilă, sunt convins că întreaga omenire va fi de aceeaşi părere cu privire la ea.

Este universal recunoscut că nimic nu există fără o cauză a existenţei sale şi că la o cercetare mai atentă întâmplarea se dovedeşte a fi doar un cuvânt negativ, şi nu o putere reală care să aibă o existenţă undeva în natură. Se susţine însă ca unele cauze sunt necesare şi altele nu sunt necesare. Aici se arată avantajul definiţiilor. Dacă cineva va defini cauza fără să cuprindă, ca o parte a definiţiei, o conexiune necesară cu efectul ei şi să indice, în mod clar, originea ideii exprimate prin definiţie, eu voi renunţa, pe dată, la întreaga discuţie. Dar dacă explicaţia dată mai sus chestiunii va fi acceptată, atunci o asemenea definiţie trebuie să fie absolut neutilizabilă. Căci dacă obiectele nu ar fi alăturate în mod constant unele altora, nu am fi putut niciodată să ne formăm vreo noţiune despre cauză şi efect, căci această legătură constantă produce acea deducţie a intelectului care este singura conexiune pe care o putem înţelege. Oricine încearcă o definiţie a cauzei, fără să considere aceste elemente, va fi silit să folosească fie termeni neinteligibili, fie astfel termeni care sunt sinonimi cu termenul care se străduieşte să-1 definească. Şi dacă definiţia amintită mai sus este acceptată, atunci libertatea ca opusă necesităţii, nu constrângerii, este acelaşi lucru cu întâmplarea despre care toată lumea va admite că nu există.”

(David  Hume,   Cercetare asupra  intelectului omenesc, cap. VIII)

„În sfârşit, statistica ne procură dovezile cele mai puternice despre existenţa fatalităţii în domeniul fenomenelor sociale. Este recunoscut astăzi că toate faptele sociale culese până acum de statistică, toate, până şi cele mai curioase, până şi cele mai indiferente, se găsesc în raporturi fixe şi necesare. (…)

Toate lucrurile fiind aceleaşi, s-a constatat că numărul căsătoriilor, al recunoaşterilor de copii, al adopţiunilor este totdeauna acelaşi în aceeaşi localitate şi în aceeaşi unitate de timp, de exemplu într-un an. Dacă se întâmplă ca numărul căsătoriilor dintr-un an să fie mai mare sau mai mic decât acela dintr-un alt an, atunci să fim siguri că situaţiunile sau împrejurările n-au fost aceleaşi într-amândoi anii; şi într-adevăr, dacă facem noi cercetări, găsim numaidecât că numărul căsătoriilor a variat în raport cu starea recoltei, cu suma şi cu repartiţiunea bogăţiei publice şi aşa mai departe. Acelaşi lucru se întâmplă cu falimentele, bancrutele şi chiar cu crizele cele mari comerciale. S-a dovedit că crizele comerciale chiar, pentru a căror existenţă lumea are obicei să arunce vina asupra cutărei sau cutărei case comerciale imprudente sau doloase, nu pot fi evitate. S-a dovedit că ele sunt un rezultat necesar al ordinii actuale economice, că în suta de ani în urmă ele au izbucnit într-un mod periodic după intervale de timp ce par a se succede şi a se repeta totdeauna într-această ordine, că, în sfârşit, ele revin şi trebuie să revină periodic, întocmai ca un efect ordinar al unei cauze permanente. Astfel iată ce se întâmplă în realitate. Un comerciant sau un industriaş îşi bate zi şi noapte capul pentru ca să facă pentru întreprinderile lui cele mai bune combinaţiuni care ar putea să-l ajute a-şi spori averea; şi nu pune în lucrare un plan decât numai după o deliberare matură. Şi, cu toate acestea, se găseşte la urma urmei că libera sa determinare n-a făcut decât tocmai ceea ce trebuia pentru ca să se ândeplinească cutare fenomen periodic pentru ca cifra anuală a falimentelor şi, prin urmare, a imprudenţelor, să fie aceeaşi, pentru ca numărul bancrutelor şi, prin urmare, al fraudelor, să păstreze raportul obişnuit, pentru ca cutare criză să izbucnească etc. Acelaşi lucru se întâmplă cu delictele. Numărul delictelor în genere, sau acela al fiecărei specii de delicte, este totdeauna într-un raport constant cu toate lucrurile care exercitează oarecare înrâurire asupra populaţiunii.

Ba, ce e mai mult, delictele, ca şi căsătoriile, ca şi toate fenomenele sociale, sunt mai numeroase într-un anotimp decât într-altul. Se pare că ele sunt influenţate atât de către starea atmosferică, cât şi de fazele lunii şi poziţiunile soarelui pe orbită. Şi trebuie să fie astfel, căci câteodată domneşte epidemic mania de a se căsători sau de a face cutare delict, întocmai precum domneşte altădată mania de a se sinucide, sau altă boală ori dispoziţie mintală. De altminterea, acest fenomen nu se va mai părea deloc extraordinar când ne vom aduce aminte de marea înrâurire ce exercitează starea atmosferică asupra moralului fiecăruia şi când vom gândi că aceeaşi stare atmosferică, întinzându-se asupra unui mare număr de indivizi va trebui, fireşte, să-i influenţeze mai mult sau mai puţin pe toţi cam într-acelaşi fel.

Astfel, dar, cineva comite un delict sau se căsătoreşte pentru a se supune unei impulsiuni care trebuie să aibă neapărat efect. Şi cu toate acestea, ce poate fi oare mai liber pe lumea aceasta decât hotărârea de a se căsători sau aceea de a înfrânge legea? care alte acţiuni ale omului sunt precedate de mai multe deliberări decât acestea?”            (Vasile Conta, Teoria fatalismului  cap.2)      

„Cel de-al treilea şi cel mai concludent motiv pentru a restrânge amestecul cârmuirii este marele pericol pe care îl reprezintă mărirea inutilă a puterii sale. Orice atribuţie adăugată în plus celor deja exercitate de cârmuire face ca influenţa sa asupra speranţelor şi temerilor oamenilor să se răspândească şi mai mult, preschimbând din ce în ce pe cei activi şi plini de râvnă în paraziţi ai cârmuirii sau în membrii vreunui partid care ţinteşte să ajungă la cârma ţării. Dacă drumurile, căile ferate, băncile, birourile de asigurare, marile societăţi pe acţiuni, universităţile şi instituţiile de binefacere ar fi, cu toate, sucursale, ale guvernului; dacă, în plus, consiliile municipale şi comitetele locale cu tot ceea ce acum depinde de ele, ar deveni departamente ale administraţiei centrale; dacă angajaţii tuturor acestor întreprinderi ar fi numiţi şi plătiţi de cârmuire astfel că ei  s-ar bizui pe ea pentru orice pas înainte făcut în viaţă; atunci, cu toată libertatea presei şi cu toată componenţa populară a adunării legislative, această ţară şi oricare alta în situaţia ei n-ar mai fi liberă decât cu numele. Şi răul ar fi atât mai mare cu cât maşinăria administrativă ar fi construită într-un mod mai eficient şi mai ştiinţific — cu cât ar fi mai abile măsurile luate pentru procurarea mîinii de lucru şi a minţilor celor mai pricepute care să o pună în mişcare. (…)

Dacă fiecare dintre activităţile sociale care cer o colaborare organizată sau care cer vederi largi şi profunde s-ar afla în mîinile cârmuirii şi dacă în serviciul acesteia s-ar afla, peste tot, oamenii cei mai pricepuţi, atunci cultura vastă şi inteligenţa exersată din ţară, cu excepţia celei speculative, ar fi în întregime concentrată în mijlocul unei numeroase birocraţii pe care tot restul comunităţii ar trebui să se bizuie pentru orice problemă: mulţimea pentru a fi dirijată şi îndrumată în tot ceea ce face; cei pricepuţi şi care au anumite aspiraţii pentru a fi avansaţi. A fi admis în rândurile acestei birocraţii şi, odată admis, a urca în ierarhia din interiorul ei, ar deveni singurele scopuri ale ambiţiei oamenilor. Sub un asemenea regim nu numai că publicul din afară ar fi, din lipsă de experienţă practică nepregătit pentru a critica sau controla modul de lucru al birocraţiei, dar, chiar dacă, prin accidentele despotismului sau prin lucrarea firească a instituţiilor populare s-ar ridica în vârful ierarhiei unul sau mai mulţi conducători cu înclinaţii reformiste, nu s-ar putea face nici o reformă dintre cele care ar fi împotriva intereselor birocraţiei. Aceasta este trista condiţie a imperiului rus, după cum arată relatările celor ce au avut îndeajuns ocazia de a face constatări. Ţarul însuşi este neputincios în faţa birocraţiei; el poate trimite pe oricare dintre membrii acestei birocraţii în Siberia, dar nu poate guverna fără ei ori împotriva voinţei lor. Asupra fiecărui decret al său, ei pot exercita un veto tacit prin simpla abţinere de la aducerea lui la îndeplinire. În ţări cu o civilizaţie mai avansată şi cu un spirit mai nesupus, publicul, obişnuit să aştepte ca Statul să facă totul în locul lui sau cel puţin obişnuit să nu facă nimic fără a cere Statului permisiunea, mai mult, fără a cere să i se spună cum trebuie făcut orice lucru, face răspunzător Statul, în modul cel mai firesc, de orice lucru râu care i se întâmplă, iar atunci când gravitatea răului depăşeşte gradul lui de răbdare, se ridică împotriva cârmuirii şi face ceea ce se cheamă o revoluţie; după care altcineva, cu sau fără autoritate legitimă din partea naţiunii, se înscăunează, începând să dea ordine birocraţiei şi totul continuă la fel ca înainte; birocraţia rămâne neatinsă şi nimeni  altcineva n-o poate  înlocui.

O privelişte foarte diferită ne înfăţişează popoarele obişnuite să-şi trateze ele însele afacerile, în Franţa, întrucât mulţi dintre cetăţeni au fost cândva angajaţi în serviciul militar activ, numeroşi dintre aceştia ajungând cel puţin până la gradul de subofiţer, se pot găsi, în caz de insurecţie populară, mai multe persoane competente care să ia conducerea şi să schiţeze un plan de acţiune acceptabil. Iar ce pot face francezii în chestiuni militare, americanii pot face în toate genurile de activitate socială; rămas fără conducere, orice grup de americani poate să-şi organizeze la repezeală una şi să continue acea activitate sau o alta cu suficientă pricepere, ordine şi hotărâre. Aşa ar trebui să fie orice popor liber; el nu se va lăsa niciodată robit de un om sau de un grup de oameni pentru că aceştia pot apuca şi stăpâni frânele administraţiei centrale. Nici o birocraţie nu poate spera să determine un asemenea popor să facă sau să suporte ceva ce el nu vrea. Dar acolo unde totul se face prin mijlocirea unei birocraţii, nici un lucru căruia birocraţia i se împotriveşte cu adevărat nu se poate realiza. Rânduiala, în asemenea ţări, este aceea de a organiza pe toţi cei înzestraţi cu experienţă şi pricepere practică într-un singur grup disciplinat, destinat cârmuirii celorlalţi; şi cu cât această organizare este ea însăşi mai desăvârşită, cu cât are mai mult succes în a atrage în rândurile sale şi forma pentru sine persoanele cele mai capabile de la toate nivelele societăţii, cu atât este mai desăvîrşită robia tuturor, inclusiv a membrilor Birocraţiei. Un mandarin chinez este în aceeaşi măsură unealta şi creaţia despotismului ca şi cel mai umil plugar.” (John Stuart Mill, Despre libertate, cap. 5)

„Este deci absurd să ne gândim a ne plânge, deoarece nimic străin nu a hotărât ceea ce simţim, ceea ce trăim sau ce suntem noi. (…) Ceea ce mi se întîmplă, mi se întîmplă prin mine şi n-aş putea nici să mă supăr de acest lucru, nici să mă revolt, nici să mă resemnez; de altfel, tot ceea ce mi se întâmplă este al meu; prin aceasta trebuie înţeles, mai întâi, că eu pot face întotdeauna faţă celor ce mi se întîmplă, ca om, căci ceea ce i se întâmplă unui om datorită celorlalţi oameni şi datorită lui însuşi nu poate fi decât un lucru uman. Cele mai atroce situaţii de război, cele mai groaznice torturi nu creează totuşi o situaţie inumană: nu există situaţii inumane; numai prin frică, prin fugă şi prin recurs la magie voi putea eu decide inumanul; dar această decizie este umană şi eu voi purta întreaga responsabilitate pentru luarea ei. Dar, mai mult, situaţia este a mea pentru că ea este imaginea propriei mele alegeri de sine şi tot ceea ce ea îmi înfăţişează este al meu prin aceea că mă reprezintă şi mă simbolizează pe mine însumi. Nu sunt oare chiar eu acela care a decis în ceea ce priveşte coeficientul de adversitate al lucrurilor şi chiar imprevizibilitatea lor prin decizia de sine pe care am luat-o? Astfel, nu există accidente într-o viaţă de om; un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară; dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş fi putut oricând să ma sustrag lui, prin sinucidere sau dezertare, aceste ultime posibilităţi sunt cele care trebuie să ne fie mereu prezente în minte atunci când apreciem o situaţie. De vreme ce nu m-am sustras războiului, înseamnă că 1-am ales; poate că din lipsă de vlagă, din laşitate în faţa opiniei publice am preferat anumite valori celei pe care o reprezenta refuzul de a participa la război (stima celor apropiaţi, onoarea familiei etc.). Oricum, a fost vorba de o alegere. Această alegere va fi repetată şi mai tîrziu, mereu, până la sfirşitul războiului; trebuie deci să subscriem cuvintelor lui J. Romains: în război nu există victime inocente. Deci, dacă am preferat războiul morţii sau dezonoarei, înseamnă că totul se petrece ca şi cum eu aş purta întreaga răspundere a acestui război. Fără îndoială că alţii 1-au declarat şi poate există tentaţia de a considera că eu sunt un simplu complice. Dar această noţiune de complicitate nu are decât un sens juridic; aici ea nu se aplică; căci a depins de mine ca, pentru mine şi prin mine, acest război să nu existe, iar eu am hotărât că el există. N-a existat aici nici o constrângere căci nici o constrîngere nu poate imobiliza libertatea cuiva; (…) Sunt absolut liber şi absolut responsabil de situaţia mea.”

(Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi neantul)

“De obicei oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întâmplă în lume e fără participaţia lor. Dacă lumea curge, dacă lumea cântă, dacă lumea moare, ei curg, ei cântă, ei mor cu toate la un loc. Dar aşa nu se poate. Cine nu pune idei în lucruri, cine nu le gândeşte, acela nu răspunde de ele. Eu vreau să pun idei în lucruri şi de aceea răspund: de ordinea, de cuminţenia, de eficienţa lor.

Vreau răspundere, ceea ce înseamnă că vreau libertate. Căci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iată un lucru care n‑a fost acceptat până acum. Liber e actul deliberat. ”

(Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, cap. IV, p. 30)

Bibliografie:

L. Grünberg, Gh. Vlăduţescu ş.a. – Filosofie, E.D.P., R.A., 1991.

Acest articol a fost publicat în Libertatea, Texte pentru analiză. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s