Măreţia omului (Blaise Pascal – Scrieri alese)

„Este periculos să insişti asupra egalităţilor omului cu vitele fără a-i arăta şi măreţia sa, după cum este periculos să-i arăţi cu prea mare insistenţă măreţia pe care o are fără a-l face să-şi vadă josnicia. Este însă şi mai periculos să-l laşi neştiutor şi de una, şi de alta. Însă este foarte avantajos să i le înfăţişăm pe amândouă. – El nu trebuie să creadă nici că este doar asemenea animalelor, nici că este asemenea îngerilor, şi nici nu trebuie să fie în necunoştinţă de cauză privind ambele, ci trebuie să le cunoască. Omul nu este nici înger, nici animal; nenorocirea este că cine vrea să devină înger, devine animal”.

„La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât din infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ceea ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. (…) Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut.”

Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles… Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat… Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”.

        Blaise Pascal  ”Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

Filosofia lui Pascal nu este un sistem, o expunere conceptuală şi speculativă, ci o experienţă a gândirii aflată în meditaţia asupra omului, universului sau credinţei creştine; este rezultatul unui spirit pasionat, deosebit de sensibil faţă de frământările şi contradicţiile existente în om şi în epoca în care el a trăit (în istorie).

Textul Cugetărilor a fost plasat de către exegeţi fie pe linia unei teologii protestante sau catolice (din punct de vedere al orientării religioase), fie a fost considerat o anticipaţie a pragmatismului, existenţialismului sau iraţionalismului contemporan (din punct de vedere filosofic). Bergson îl considera pe Pascal precursorul curentului sentimental (în secolul al XII-lea sentimentul are sensul de cunoaştere imediată şi intuitivă).

Problema capitală a filosofiei pascaliene este armonizarea raţiunii cu credinţa, dar peste tot ne urmăreşte, ca o umbră, problema omului. Şi e dificil a-l defini, căci el se lasă condus de inimă, iar “Inima are raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte” – idee care în ochii unora a trecut drept sofism; dacă facem însă distincţia între cele două sensuri cu care este folosit conceptul “raţiune”, se observă intenţia lui Pascal de a prinde pe calea raţiunii ceea ce este mai intim sufletului omenesc.

Două tendinţe l-au marcat în mod deosebit pe Pascal. Prima – înclinaţia sa spre tehnică – provine din încrederea oarbă pe care o acordă raţiunii, iar cea de-a doua – credinţa puternică în existenţa lui Dumnezeu – este rezultatul îndoielii şi neliniştii ce-i umplu sufletul şi-l ispitesc să dizolve sensul vieţii (aşa cum este el văzut de majoritatea oamenilor) sau chiar orice sens.

De aici rezultă contradicţiile de care Pascal se izbeşte pretutindeni, contradicţii pe care le întâlneşte, în mod inevitabil, şi în sufletul omenesc: “Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!” “Himeră”, pentru că omului nu-i poate fi dată vreo esenţă – nu este ceva anume; “noutate”, întrucât de fiecare dată când îl cercetăm descoperim tot altceva; “monstru”, deoarece este capabil de lucruri neaşteptate şi josnice; “haos”, pentru că nu-i putem explica toate faptele pe calea raţiunii – şi nici nu le săvârşeşte din raţiune.

El insistă asupra unei singure afirmaţii – omul este o îngrămădire de contradicţii: “Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului.”

Pentru Pascal sunt evidente şi contradicţiile între gând şi faptă, între ceea ce este în realitate şi ceea ce omul afirmă – sursă permanentă a erorii: “Dacă se laudă, eu îl cobor” (pentru că în realitate e josnic – “Cine vrea să devină înger cade în cealaltă extremă”, spune el); “de se coboară, îl laud” (pentru că în realitate e măreţ) “şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles”.

În aceeaşi scriere (Cugetări) Pascal explică de ce consideră omul drept un monstru, raportându-se la credinţă:

Nepăsarea [omului] într-o chestiune în care e vorba de el însuşi, de eternitatea lui, de soarta lui, mă irită mai mult decât mă înduioşează; ea mă uimeşte şi mă înspăimântă; e un monstru pentru mine.”

Un creştin adevărat trebuie să fie capabil – spune Pascal – să recunoască contradicţiile omului: mizeria lui se trage din păcatul originar, iar măreţia dintr-o vocaţie divină. Sursa acestei contradicţii este raţiunea, căci ea este capabilă să servească orice cauză. Datorită ei suntem supuşi păcatului originar, dar în acelaşi timp prin ea îşi poate dovedi omul măreţia: “Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie (s. n.) nenorocit”.

Doar raţiunea este sursa nenorocirilor pe care le suportă omul, dar în acelaşi timp ea conferă cu adevărat măreţie existenţei: “Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că, să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit.” Toate nenorocirile în care se afundă omul dovedesc măreţia lui. “Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat…

Măreţia şi adevărul sunt rezultate ale suferinţei umane; cu toate că este pândit peste tot de eroare, omul năzuieşte întotdeauna la adevăr – şi de aceea îl caută cu atâta aviditate; este făcut pentru a-l căuta, şi în aceasta stă principiul demnităţii umane: “Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare”.

Pascal înalţă şi coboară la fiecare pas fiinţa umană descoperindu-i contradicţiile, dovedindu-i măreţia, deplorându-i slăbiciunile. El încearcă să scoată măreţia omului din chiar slăbiciunile lui. Omul caută adevărul şi fericirea, dar pasiunile şi plăcerile îl fac incapabil să le atingă; vrea să se cunoască pe sine, dar cade pradă plăcerilor şi fuge astfel de sine; urmăreşte să instituie justiţia, dar justiţia umană este relativă, pentru că omul e fiinţă decăzută.

Situat deasupra abisului dintre infinitul mare şi infinitul mic, omul e condamnat să rătăcească pentru totdeauna în preajma marilor taine ale universului – incapabil să cunoască raţiunea ultimă a lucrurilor. De aici se naşte sentimentul nimicniciei omului şi neliniştea metafizică: “Căci la urma urmei, ce este omul în natură? Un nimic faţă de infinit, un tot faţă de neant, o mijlocire între nimic şi tot”.

Cum în faţa universului omul nu este decât un nimic, “Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă.” Dar tocmai astfel îşi dovedeşte omul superioritatea, căci “în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”.

Omul este principiul suprem şi centrul de gravitaţie al universului pascalian, încât concepţiei sale i se potriveşte foarte bine o idee a lui Noica: “Prin om filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul”; în jurul omului cu slăbiciunile şi contradicţiile proprii naturii sale, dar şi cu acel nimb de măreţie pe care i-l procură cugetarea.

Cugetările asupra religiei, care fac obiectul celei de-a doua părţi a Cugetărilor, au ca punct de plecare tot această concepţie asupra naturii umane, la care Pascal face apel mereu.

Bibliografie:

  • Blaise Pascal  ”Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
  • Interpretari de texte filosofice, http://www.scribd.com/doc/213843524/Interpretari-de-Texte-Filosofice
Acest articol a fost publicat în Antropologie filosofică, Pascal Blaise. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s