8. Teorii despre adevăr

Teoriile despre adevăr se diferențiază în teorii definiționale și teorii criteriale. O teorie definițională a adevărului încearcă să răspundă la întrebarea Ce este adevărul? Teoriile criteriale încearcă să ofere teste sau criterii pe baza cărora să putem distinge adevărul de fals. Diferența dintre cele două tipuri de teorii poate fi exprimată prin ideea că a ști ce este adevărul nu înseamnă a ști întotdeauna care sunt opiniile adevărate, respectiv cele false.

În general, se apreciază că teoria corespondenței este singura teorie definițională a adevărului, în vreme ce teoria adevărului-coerență și teoria pragmatistă a adevărului sunt teorii criteriale.

Teoria corespondenței (expresia a fost consacrată de Bertrand Russell) este cea mai veche teorie despre adevăr. Platon, în dialogul Sofistul, arăta că „teza cum că nu sunt cele ce sunt și că sunt cele ce nu sunt va trebui socotită falsă”. Formularea clasică a teoriei îi aparține însă lui Aristotel. În Metafizica există mai multe exprimări alternative. Una este următoarea:

„A enunța că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este, constituie o propoziție falsă; dimpotrivă, o enunțare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este”.

Conform acestei teorii, un enunț este adevărat dacă descrie starea de lucruri reală la care se referă, dacă, altfel spus, corespunde acesteia. Prin urmare, adevărul este un atribut sau o proprietate relațională.

În acest context, se poate distinge cu ușurință între adevăr și întemeiere: un enunț poate fi adevărat chiar dacă noi nu putem aduce temeiuri în acest sens. De pildă, enunțul „Pământul se învârte în jurul Soarelui” era adevărat chiar și atunci când oamenii aveau temeiuri să creadă că lucrurile stau altfel. De asemenea, se poate distinge între a fi adevărat și a ști că este adevărat. Enunțul „Galaxia noastră nu este singura în care există ființe inteligente” poate fi adevărat chiar dacă noi nu vom ști niciodată acest lucru.

Așadar, în vreme ce temeiurile noastre sunt relative și se schimbă de-a lungul timpului, adevărul este un atribut atemporal. De asemenea, este independent de posibilitatea noastră de a verifica dacă un enunț este sau nu adevărat.

Principala obiecție la adresa acestei teorii arată că există enunțuri al căror adevăr nu poate fi explicat pe baza corespondenței, cum sunt enunțurile care descriu fapte din trecut sau cele care descriu fapte din viitor. În asemenea cazuri, nu poate fi vorba de o corespondență între ceea ce se susține în enunț și starea de lucruri la care se referă.

Dar în ce sens spunem că este adevărat enunțul ,,Ștefan cel Mare a fost unul dintre domnitorii Moldovei”? Pentru că există o serie de documente care atestă acest lucru sau în sensul că în realitate așa au stat lucrurile?

Putem înțelege obiecția de mai sus în sensul că nu mai avem cum să verificăm relația de corespondență între enunț și fapt, numai că aceasta este chiar una dintre implicațiile ideii de corespondență: poate exista o corespondență între enunț și realitate chiar dacă eu nu cunosc și nu pot verifica această corespondență.

Înțelegerea adevărului drept corespondență (în sensul precizat mai sus) ridică într-adevăr o problemă serioasă: chiar dacă acceptăm că am determinat astfel ce este adevărul, acest lucru nu este suficient pentru a distinge opiniile adevărate de cele false. În concluzie, teoria corespondenței nu oferă niciun criteriu pentru a stabili dacã o propoziție este adevărată sau nu.

În concluzie, prin apelul la o lume reală la care ne raportăm, teoria corespondenței este o teorie realistă a adevărului, iar acesta este un concept nonepistemic.

  • Teoria pragmatistă a adevărului

    Principalul reprezentant al teoriei pragmatiste a adevărului este William James. Pentru el, metoda pragmatistă „constă în a interpreta fiecare concepție după consecințele sale practice”, orientându-se astfel spre faptele concrete, individuale, spre experiență. Valoarea unei concepții va fi dată tocmai de totalitatea acestor consecințe practice. Din această perspectivă, problema centrală a unei teorii a adevărului este formulată în următorii termeni: Cum putem ști care idei sunt adevărate și care sunt false? Ce rezultă pentru viața practică dacă o idee este adevărată sau falsă? Ce consecințe vom avea dacă acceptăm că o idee este adevărată?

    Consecințele practice pozitive care conferă valoare unei concepții sau idei se referă la posibilitatea de a ne conduce direct, nemijlocit la real, de a fi o călăuză sau un ghid care să ușureze adaptarea intelectului la realitatea exterioară, de a coordona diversitatea experiențelor noastre, de a ne orienta cu succes în așteptările noastre etc., respectiv la utilitatea acesteia (într-un sens foarte larg).

    O idee este adevărată dacă are asemenea consecințe, dar în sensul că este astfel un instrument util pentru adaptarea la realitate. Teoriile nu sunt reproduceri ale realității, ci un fel de „stenografie conceptuală” a acesteia.

    În consecință, adevărul unei idei depinde de contextul utilizării ei: ideile devin adevărate, sunt făcute adevărate de către anumite fapte. Despre ideile care nu au, la un moment dat, consecințe practice utile nu se spune că sunt neapărat false. Acestea sunt un fel de adevăruri „supra-numerare”, care, în împrejurări viitoare favorabile, ar putea deveni utile. Câtă vreme nu utilizăm o idee, adevărul acesteia este totuși o posibilitate la îndemâna noastră. Va deveni efectiv însă numai dacă ideea respectivă va fi utilizată și se va dovedi eficientă.

    Cu alte cuvinte, potrivit acestei teorii, adevărul este ceea ce este util să credem sau să acceptãm. Adevãrul nu este un atribut atemporal, o valoare statică și poate fi atribuit unei idei numai în măsura în care aceasta este verificată prin punerea ei la lucru. Mai mult, adevărul nu este o valoare intelectuală și nici un scop al cunoașterii, în sensul de descriere adecvată a realității, ci un mijloc de a satisface diferite nevoi ale vieții.

    Cum nu putem verifica toate ideile noastre, valoarea de adevăr este negată în fapt doar ideilor pentru care nu poate fi concepută niciun fel de verificare, respectiv niciun fel de utilizare sau utilitate practică.

    Printre obiecțiile principale aduse teoriei pragmatiste a adevărului menționăm:

    a) uneori și o idee falsă poate fi utilă din punct de vedere practic (de exemplu, diagnosticul greșit al unei boli);

    b) unele idei considerate adevărate pot fi lipsite de utilitate;

    c) întrucât oamenii pot aprecia diferit utilitatea unui enunț, aceeași idee poate fi considerată adevărată de unii și falsă de alții.

    În consecință, se apreciază că teoria pragmatistă a adevărului oferă cel mult un criteriu al adevărului, dar nu reușește să arate ce este adevărul.

    Teoria adevărului-coerență

    Reprezentanții teoriei adevărului-coerență apreciază valoarea ideilor noastre din perspectiva compatibilității lor cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate. O anumită idee va fi considerată adevărată numai dacă va fi în concordanță cu acest sistem (sau, altfel spus, dacă nu va fi în contradicție cu acesta). Prin extindere, se va spune că adevărul este o proprietate a întregului sistem de „cunoștințe”.

    S-a obiectat însă:

    a) este posibil să avem două propoziții contradictorii care să fie, separat, compatibile cu sistemul de propoziții acceptate deja ca adevăruri (deci consistența logică nu este o condiție suficientă);

    b) pentru a fi siguri, ar trebui să avem un singur sistem de adevăruri la care să ne raportăm: ne putem imagina două asemenea sisteme, noncontradictorii fiecare în parte; în acest caz, s-ar putea să admitem că trebuie să raportăm cele două sisteme  la lumea reală și că, în ultimă instanță, criteriul adevărului este „coerența” cu realitatea;

    c) coerența presupune, printre altele, principiul noncontradicției, dar nu ne poate ajuta să decidem dacă acesta este adevărat sau nu; dacă suntem nevoiți să spunem că acesta este o convenție fundamentală, am putea fi siliți să acceptăm că toate adevărurile sunt convenții etc.

    În consecință, coerența poate fi apreciată doar ca test negativ al adevărului: ne poate ajuta să decidem că unele dintre ideile noastre sunt false, dar nu și care și de ce sunt adevărate.

Acest articol a fost publicat în 8. Teorii despre adevăr. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s