3. Problema întemeierii cunoașterii

În dialogul Theaitetos, Socrate definește cunoașterea drept „opinie adevărată însoțită de un temei rațional”. Aceastã definiție a stat la baza analizei clasice a cunoașterii, care corelează în mod explicit opinia și cunoașterea (aceasta din urmă este un anumit tip de opinie), dar le și separă (nu orice opinie reprezintă cunoaștere, ci numai acelea adevărate și întemeiate). Sunt indicate aici cele trei condiții clasice ale cunoașterii: opinia, adevărul și întemeierea. Evident, nu este vorba de opinie în sensul de atitudine mentală, ci în sensul de purtător al adevărului.

Întemeierea (justificarea) este considerată drept condiție necesară a cunoașterii, în sensul că o opinie reprezintă cunoaștere numai dacă este întemeiată, adică avem temeiuri în favoarea ei, respectiv a susținerii că opinia respectivă este adevărată.

Întemeierea nu este însă și o condiție a adevărului unei opinii. Este posibil să avem temeiuri pentru a crede că o opinie este adevărată și totuși să fie falsă. De pildă, opinia că Soarele și celelalte planete se învârt în jurul Pământului a fost considerată la un moment dat bine întemeiată. Prin urmare, întemeierea și failibilismul nu sunt incompatibile.

În funcție de modul în care se realizează întemeierea, aceasta poate fi liniară, în cazul în care toate enunțurile vor fi întemeiate prin raportare la enunțuri de bază sau „fundamente ultime ale cunoașterii” (care nu vor fi întemeiate, la rândul lor, pe alte enunțuri), sau circulară, în cazul în care enunțurile se sprijină unele pe altele, neexistând unele privilegiate. Cu alte cuvinte, distingem astfel între fundaționalism și coerentism. Fundaționalismul vede cunoașterea noastră ca o piramidă, iar coerentismul ca o plută care, pe apă, nu poate fi schimbată decât scândură cu scândură.

Unii filosofi resping însă, în general, posibilitatea întemeierii. Karl Popper, de pildă, referindu-se la cunoașterea științifică, consideră că țelul acesteia poate fi atins fără întemeierea ipotezelor științifice. Așa-numitele enunțuri de bază sunt adoptate prin decizie de către comunitatea cercetătorilor și nu au un statut aparte, în sensul cã ar fi autovalidatoare, întemeiate pe ele însele. În plus, nu pot fi întemeiate nici prin raportare la alte enunțuri, cum ar fi cele care descriu faptele sau rezultatele observațiilor. Acestea din urmă pot doar să ofere o confirmare a enunțurilor noastre, dar nu una definitivă. În acest sens, enunțurile vor fi doar coroborate cu faptele, nu întemeiate.

Pe de altă parte, întrucât nu vom fi niciodată siguri de adevărul enunțurilor noastre, cunoașterea, ca demers al apropierii de adevăr, va progresa nu prin acumularea de cunoștințe, ci prin încercarea de a infirma presupusele noastre cunoștințe. În acest sens, sarcina cercetătorului este aceea de a elabora teste prin care să încerce falsificarea acestora. Dacă vor rezista testelor, el nu va avea temeiuri să considere că sunt întemeiate sau pe deplin adevărate. Ipotezele și teoriile care au rezistat testelor pot fi considerate doar trepte în procesul apropierii de adevăr și tocmai acest proces obligă la elaborarea unor teste din ce în ce mai severe. Numai o asemenea atitudine critică ne poate asigura că ne vom apropia mai mult de adevăr, că vom elabora ipoteze și teorii care să reprezinte aproximãri mai bune ale acestuia. Critica, nu întemeierea, este mijlocul adecvat țelului cunoașterii: a ne apropia de adevăr și a elimina eroarea.

Acest articol a fost publicat în 3. Problema întemeierii cunoașterii, Cunoaștere și adevăr. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.