Problemele ontologiei

Întrebările privind relația dintre existență și devenire, natura acestora, spațiul și timpul, determinarea universală etc. sunt probleme metafizice/ ontologice fundamentale.

Multă vreme, metafizica și ontologia  au fost indistincte.  În gândirea aristotelică, ontologia  — cercetare  a ființei ca Ființă — este una dintre cele patru dimensiuni ale metafizicii, pe lângă aitiologie (cercetarea  prin- cipiilor prime și a rațiunilor de a fi ale lucrurilor),  usiologie  (cercetare  a substanței) și teologie (știința „lucrurilor divine”). Prin „revoluția coperni- canã” realizatã de Immanuel Kant în filosofie, diferența dintre metafizică și ontologie  se accentuează,  rolul de filosofie  primă revenind  teoriei cunoașterii,  înțeleasă ca o cercetare  critică preliminară: pe de o parte, înainte de a încerca să cunoaștem  ceea ce există, trebuie să determinăm natura și limitele cunoașterii noastre, respectiv posibilitățile noastre de a cunoaște  lumea reală; pe de altă parte, metafizica  va putea fi construită doar ca filosofie transcendentală (cercetare  a condițiilor de posibilitate, de pildă ale experienței,  ca o critică a rațiunii pure, sau ale moralității, ca o critică a rațiunii practice).

TEMA FIINȚEI

Ontologia/metafizica  s-a născut practic odată cu filosofia, prin încercările primilor filosofi greci de a determina  principiul tuturor lucrurilor, acel ceva care reprezintă originea,  temeiul, substanța din care provine, este și în care se întoarce tot ceea ce există. Presocraticii  au fost, în general, interesați  de relația  dintre  Ființă (ceea ce este în genere,  în sens primar, fundamental,  în sine) și devenire  sau, în alți termeni,  de relația dintre Unu (unitate) și Multiplu (pluralitate și diversitate). Prin Parmenide și Heraclit, s-au conturat două tendințe fundamentale. Primul pune accentul pe stabilitate, permanență, consideră  că numai Ființa este, nu și neființa, și determină „trăsăturile” acesteia: unică, indivizibilă, nenăscută, nepieritoare, veșnică, imobilă etc. Heraclit pune accentul pe devenire, schimbare („totul curge”),  schimbările fiind însă înțelese în relație cu principiul unic, „veșnic  viu”, care „după măsură se aprinde și după măsură se stinge”.

Distincția  dintre Ființă și devenire  va fi dezvoltată ulterior  de către Platon prin analiza Formelor  (care  sunt mereu identice cu sine, veșnice, nenăscute, nepieritoare, neschimbătoare)  și a lucrurilor sensibile  (realitatea sensibilă  care există nu prin sine, ci prin participare  la realitatea autentică, desăvârșită, perfectă), respectiv prin distincția între lumea inteligibilă (eternă) și lumea sensibilă (schimbătoare și trecătoare).

În concepția  lui Aristotel, semnificația fundamentală a Ființei este substanța:  ceea ce  există  în  sens primar,  ca realitate  autentică,  este substanța, în primul rând individualul. Pe de o parte, Ființa este înțeleasă prin cele zece categorii, prima dintre ele, substanța, semnificând, din punct de vedere metafizic, ceea ce există în sine, ca substrat pentru celelalte categorii.  Substanța reprezintă ceea ce este în sine, ceea ce subzistă, „ceea ce nu este în altul și nu este predicat despre altul”, de exemplu, un om, iar celelalte categorii ceea ce este în altul, de exemplu o culoare (om alb) sau o relație (om care este fiu). Pe de altă parte, Aristotel distinge substanța sensibilă și substanța suprasensibilă, aceasta din urmă fiind obiectul specific teologiei (sau filosofiei ca știință divină).

O abordare contemporană deosebit de semnificativă a problemei ontologice a  relației  dintre Ființă  și  devenire  aparține  filosofului  român Constantin Noica. Pentru el, Ființa însăși trebuie corelată cu devenirea: nu o putem gândi sau înțelege separat; tot ceea ce există în sens deplin, autentic este, de fapt, devenire întru ființă.

TIMP ȘI SPAȚIU

Timpul și spațiul sunt, la rândul lor, teme metafizice/ontologice  fundamentale. Timpul a fost corelat adesea cu ideea devenirii, în sensul că orice schimbare are loc în timp. În filosofia modernă, a fost abordată în special problema  naturii timpului și a spațiului, respectiv dacă acestea sunt substanțe (realități) de sine stătătoare, independente de orice schimbare și de orice existent,  medii sau cadre absolute sau, dimpotrivă,  relații  între lucruri, dependente de existența și schimbările acestora. O altă întrebare este aceea dacă spațiul și timpul există în afara noastră, în lucruri, sau în noi, drept condiții a priori care fac posibilă cunoașterea  noastră prin expe- riență (concepția  kantiană) ori, pur și simplu, sunt imagini subiective ale raportării noastre la lumea exterioară. Tendința contemporană  este aceea de a privi spațiul și timpul ca realități obiective,  independente  de noi, dar relative.

DETERMINISMUL

Filosofii au fost interesați, încă din Antichitate, de modul de a fi al lumii: ansamblu ordonat sau haos? Ideea dominantă a fost aceea a ordinii universale, fundamentată pe înlănțuirea tuturor lucrurilor,  armonia  universală dintre toate lucrurile sau, mai ales, pe determinarea universală (ideea că tot ceea ce există este determinat să existe și să acționeze  într-un anumit fel). În general,  determinarea  a fost corelată cu necesitatea  (imposibilitatea de a fi altfel) și a exclus întâmplarea (posibilitatea de a fi altfel).

PERSPECTIVE CONTEMPORANE

În secolul  al XX-lea, au apărut tot mai multe obiecții  la ideea determinării universale, în special prin evidențierea,  la nivelul realității cuantice, a unor fenomene  întâmplătoare. În acest fel, indeterminismul a devenit imaginea alternativă asupra existenței  în general.

În Arhitectura existenței, Ilie Pârvu aratã cã noile construcții teoretice din fizicã, cosmologie,  filosofia limbajului, filosofia cogniției etc. au fãcut posibile  noi modalitãți de construcție a discursului ontologic,  în care un rol important îl are unitatea dintre Ființã și devenire. În acest sens, se vorbește despre „devenirea   întru  Ființã”  (C. Noica), „ființa  devenirii” (D. Bohm), „devenirea ființei” (I. Prigogine),  „existența ca totalitate” fiind înțeleasã ca unitate autogeneratã,  ca „unitatea ce se diversificã” (C. Noica).

Acest articol a fost publicat în Ontologie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s