Delimitări conceptuale.
Termenii etică şi morală provin din două culturi diferite dar, în devenirea lor istorică, aflate într-un proces de permanentă influență: cultura greacă şi cea latină. Termenul etică provine din filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuință, locuire şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morală provine din limba latină (mos- mores- moralis = morav, obicei, datină, obişnuință).
Inițial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înțeles; filosofia modernă şi contemporană le-au separat semnificațiile, astfel că cei mai mulți eticieni consideră etica drept disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce aceasta din urmă are semnificația de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzînd valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări specifice relațiilor interumane şi supuse exigenței opiniei publice şi conştiinței individuale. Aderența la acest punct de vedere nu este unanimă, ea fiind mai pregnantă în rândul filosofilor cu afinități spre cultura greacă, în timp ce romaniştii au preferat, o vreme, să interpreteze ştiința despre morală cu acelaşi termen: filosofia morală sau pur şi simplu morală, cu sensul de ştiință.
În filosofia contemporană, interpretarea eticii ca ştiință despre morală a devenit predominantă.
Într-o accepţie clasică, etica reprezintă TEORIA MORALEI, ştiinţa ethos-ului adică ştiinţa axată pe cercetarea moravurilor.
Morala are cel puţin trei sensuri:
– conduită şi comportament social, acte şi fapte morale;
– relaţii morale;
– norme, valori, principii, idei, convingeri, teorii, idealuri, sentimente morale.
Morala include:
(a). o dimensiune exterioară/obiectivă – exigenţele grupului şi ale societăţii faţă de indivizi (pentru a exista o ordine socială, bazată pe cooperarea indivizilor în respectarea unui sistem de valori, norme şi principii morale);
şi
(b). una interioară/subiectivă – asimilarea şi interiorizarea normelor, valorilor şi principiilor, asumarea acestora ca model de conduită, în vederea unei integrări optime în societate.
Primul gânditor care a folosit termenul „etică” este Aristotel (sec. IV î. Hr.), termen pe care l-a derivat din ethos în înţelesul de ştiinţă/teorie a moralei.
Lucrarea Etica Nicomahică este un adevărat manual de etică, domeniu considerat de Aristotel ca făcând parte din categoria activităţilor practice.
Pentru Aristotel scopul suprem al oricărui efort uman este atingerea stării de fericire (eudaimonia); este ceea ce „se caută mereu în sine, şi niciodată de dragul altuia”.
În accepţia sa de ştiinţă, etica s-a impus ulterior prin contribuţiile filosofilor greci şi latini: Socrate, Zenon, Cleante, Chrysip, Epictet, Seneca, Marcus Aurelius.
Socrate este cel care a întemeiat autonomia moralei, bazată pe cunoaşterea de sine, ridicând etica de la nivelul înţelepciunii populare la nivelul filosofic al tratării conceptuale. Omul este pentru Socrate creator de valori etice, având ca model valorile eterne: prietenia, curajul, virtutea, cinstea, puritatea etc.
Pentru stoici, etica ocupa un loc bine determinat în cadrul unui sistem care mai conţinea fizica şi logica. Stoicii au cultivat o „morală de eroi”, cu apel la raţiune şi eliberarea de patimi, la răbdare, renunţare şi virtute sublimă. Este celebră în acest sens deviza pusă în circulaţie de Epictet: „sustine et abstine!” („rabdă şi stăpâneşte-te!”).
OMUL – FIINȚA MORALĂ
Ce gânduri ne trec prin minte când vedem imaginea unei căprioare devorate de lup?
Dar atunci când un tânăr sănătos şi robust se manifestă violent faţă de un copil sau un bătrân lipsit de apărare? Putem învinovăţi pentru faptele lor, deopotrivă, şi pe lup şi pe tânăr?
Ar fi ridicol să acuzăm de imoralitate lupul înfometat care sfâşie căprioara, întrucât acesta este modul lui firesc de a se hrăni, de a supravieţui. Animalele se supun instinctelor, sunt „programate” , nu au capacitatea de a decide, de a alege între bine şi rău. Ele sunt, deci, în afara moralităţii. Spre deosebire de animal, tânărul despre care vorbim este o fiinţă raţională, are capacitatea de a aprecia, de a discerne între bine şi rău. El ar fi trebuit să nu se lase pradă impulsurilor sale, să reziste prin voință tentației de a deveni violent, chiar dacă, să presupunem, copilul în cauză era vinovat de săvârșirea unei fapte rele. Voința tânărului nu a fost însă suficient de puternică pentru a-și putea învinge pornirea agresivă. Fapta lui este imorală!
Morala reprezintă un ansamblu de aprecieri asupra binelui și a răului, a cinstei și necinstei, etc. pe care individul sau grupul uman le face în legătură cu actele umane.
Voința = proces psihic de organizare a activității în vederea înfrângerii anumitor obstacole, activitate orientată către realizarea unui scop propus (conștient). Viața morală presupune, deci, educarea voinței! Educându-ne voința, vom putea să ne stăpânim mai bine, vom putea (controla) ține sub control pornirile noastre agresive.
În concluzie, vorbim despre moralitate doar în cazul oamenilor, nu și al animalelor.
Aprecierea comportamentului din perspectiva moralităţii constituie apanajul exclusiv uman (animalele nu pot fi judecate din acest punct de vedere).
Pentru ca un comportament să poată fi apreciat din perspectiva moralităţii el trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
– să fie o acţiune iniţiată şi desfăşurată de un om;
– omul să aibă posibilitatea de a alege liber între o acţiune sau alta;
– alegerea să aibă la bază o serie de reguli sau principii care descriu situaţia sau contextul alegerii.
Fiinţei umane îi aparţine, în mod esenţial, actul de valorizare a oamenilor şi obiectelor care o înconjoară, a faptelor pe care le îndeplineşte. Valorizarea este, aşadar, inerentă fiinţei umane.
Teoria care se ocupă cu studiul valorilor se numeşte axiologie.
Raportându-se la sine, omul se valorizează ca fiinţă morală al cărei scop este atingerea virtuţii. La întrebări precum „Ce este virtutea ?”, „Care sunt condiţiile unei vieţi morale?” va răspunde ETICA – „cercetarea generală a ceea ce este bun” (G. E. Moore) – prin :
- Teorii morale – care precizează:
- Definiţiile conceptelor bine – rău, just – injust, drept – nedrept ş. a.
- Principiile universale ale acţiunilor morale
- Analize concrete – ale unor:
- Situaţii de viaţă (etica aplicată)
- Valori determinate de tradiţie (coduri morale)
MORALA este disciplina care răspunde la următoarele întrebări:
- Care din acţiuni sunt bune şi care sunt rele ?
- Care este scopul suprem al acţiunilor mele ?
- Ce trebuie să fac ?
În aceste interogaţii accentul este pus pe valoarea de bine sau rău a unei acţiuni.
În general, scopul tuturor acţiunilor umane este FERICIREA, ale cărei mijloace de a o atinge sunt, însă, diferite: PRACTICAREA PLĂCERII sau CĂUTAREA ÎNŢELEPCIUNII. Acţiunile care constau în aceste mijloace pentru atingerea fericirii sunt bune, iar celelalte sunt rele.
Principalele tipuri de etici:
- TEORII MORALE
A. TELEOLOGICE (telos = scop, împlinire)
-
- Valoarea de bine a unei acţiuni este determinată de SCOPUL spre care tinde
- Sunt structurate pe ecuaţia mijloc – scop; atingerea fericirii, înţeleasă ca plăcere sau înţelepciune, conferă valoare acţiunilor – mijloc.
- Sunt fixate asupra determinării conţinutului acţiunilor morale (plăcere, fericire, înţelepciune)
Aceste etici pot fi, la rândul lor:
HEDONISTE (hedone = plăcere)
Hedonismul este o doctrina etică ce identifică binele cu placerea. Termenul provine din limba greaca: hedone = placere. Exemplu : filosofia sofiștilor, cirenaicilor (Aristip), epicurienilor.
- Împlinirea stării maxime de fericire este dată de absenţa durerii din corp şi a suferinţei din suflet (Diogene, Aristip, Epicur, John Stuart Mill)
EUDAIMONISTE (eudaimonia = fericire)
- Eudemonismul rațional – Teoretizează căutarea raţională, guvernată de intelect, ca mijloc privilegiat de căutare a fericirii; scopul vietii este fericirea. O viata fericita este o viata conforma cu virtutea. Exemplu: etica lui Aristotel, a lui Platon.
- Eudemonismul teologic – scopul vieții e mântuirea sau împăcarea sufletului cu Dumnezeu – Sf. Augustin, Sf. Toma d Aquino.
Obiecții la teoriile telelologice:
- Nu ţin cont de forma sau legile cărora trebuie să li se supună o acţiune pentru a fi considerată morală;
- Nu stabilesc cadrul universal şi necesar în care orice acţiune, indiferent de conţinut, are valoare morală.
B. DEONTOLOGICE (deon, deontos = ceea ce se cade, ceea ce este necesar).
- Etica deontologica: constituirea unei teorii care sa conduca actiunea in functie de reguli (principii normative) universale.
- Reprezentant : I. Kant.
- Moralitatea acțiunii e apreciată în funcție de împlinirea datoriei. Datoria trebuie împlinită în afara oricărui interes personal și indiferent de consecințele sale.
- Respectarea datoriei e esențială, numai astfel, ca ființe morale, suntem demni de fericire.
- O acţiune, indiferent de conţinutul său, are valoare morală, adică este o acţiune bună, dacă este guvernată de anumite PRINCIPII NORMATIVE, care-i asigură necesitatea şi universalitatea (Kant)
Obiecții: rigorismul excesiv – Kant consideră că într-o lume morală minciuna e un viciu de neacceptat. Totuși, există situații când poate fi justificată.
Obiecţii aduse teoriilor morale:
- Între domeniul practic şi cel teoretic există o diferenţă esenţială: nu întotdeauna PRINCIPIILE MORALE (vezi etica deontologică) găsesc o reflectare adecvată în situaţiile concrete de viaţă (® eticile aplicate)
- Universalismul nefondat: teoriile morale se adresează tuturor fiinţelor raţionale, neţinând seama de CONTEXTUL CULTURAL căruia îi aparţine individul (® codurile morale)
C. ETICA APLICATĂ
Teoriile morale au constituit, adesea, obiectul criticii, pentru simplul motiv că între teorie şi practică există o diferenţă fundamentală.
Etica aplicată confirmă că nu există un bine general valabil pentru toată lumea, chiar și teoriile moralei tradiționale sunt divergente în privința binelui (datoria și utilitatea).
Etica aplicată are ca obiect studiul unor probleme morale controversate. Pentru ca o problemă să constituie obiectul eticii aplicate, ea trebuie să îndeplinească simultan două condiţii:
- să fie o problemă controversată (să fie argumente pro şi contra) şi
- să aibă caracter moral explicit
Fac obiectul eticii aplicate acele probleme controversate care pun în dispută argumente pro și contra, a. î. nu există un principiu moral unic de soluționare.
Etica aplicată cercetează aspecte privind situații de viață concrete, reale, cum ar fi etica medicală sau bioetica (eutanasia, avortul, clonarea), problemele ecologice, etica în afaceri etc.
Surse:
Philosophy forever 