17. Nietzsche – Dincolo de bine şi de rău

Esenţa vieţii 

Chiar dacă mulţi autori au văzut în Nietzsche (1844 – 1900) omul prin excelenţă bolnav (el însuşi defineşte omul ca animal bolnav) şi au acuzat opera sa de inconsecvenţe grosolane, filosofia lui se dovedeşte destul de coerentă în tendinţele sale. În tendinţe, deoarece – cum spune Blaga – opera lui Nietzsche este asemeni blocurilor de piatră ale lui Michelangelo, pe care se remarcă mâna unui geniu, dar care au fost lăsate neşlefuite.

Lucrarea Dincolo de bine şi de rău (Jenseits von Gut und Böse) este scrisă într-un stil aforistic, ce-l caracterizează pe deplin pe Nietzsche, omul pentru care ideile se ard în lupta pentru dobândirea adevărului – şi de aceea adevărul se dezvăluie prin sclipiri şi nu este capturat în mod sistematic.

S-a spus deseori că el a relativizat valorile şi a distrus (prin Supraomul său – Uebermensch) inclusiv prejudecata antropocentrismului. Fiecare idee ce pare a reda adevărul nu e decât o punte de salt înspre adevăr; şi astfel ea se relativizează. Dacă năzuinţa înspre adevăr nu aduce moartea (aşa cum s-a întâmplat cu Acteon al lui Bruno), cum putem crede că am atins adevărul? Tot astfel se întâmplă cu celelalte valori: ele se relativizează.

Lucrarea Dincolo de bine şi de rău începe cu un atac la adresa dogmatismului, de care îl învinuieşte inclusiv pe Platon: „creştinismul este un platonism pentru «norod»“. Tot aici el dă pe faţă măsluirile şi prejudecăţile filosofilor: „Credinţa fundamentală a metafizicienilor este credinţa în antinomia valorilor“. A pune accentul valoric pe un pol al antinomiei a constituit principala lor eroare, iar scopul voinţei lor a fost atingerea confortului propriu. Or, căutarea adevărului înseamnă suferinţă, iar antinomia – prejudecată filosofică ce trebuie depăşită prin trecerea într-un «dincolo».

Creştinismul – mai ales în forma în care a pătruns în mulţime – a însemnat pentru Nietzsche negarea voinţei prin ea însăşi. Înfrânarea voinţei s-a produs ca urmare a acţiunilor umane dominate de antinomia bine-rău. Pentru teologi viaţa morală se întemeiază pe liberul arbitru. Or, liberul arbitru izvorăşte din capacitatea de a voi şi, deci, voinţa a fost pervertită prin ea însăşi, pierzându-şi esenţa. Iată de ce Nietzsche pune în centrul filosofiei sale voinţa de putere, care – consideră el – s-a manifestat şi în creştinism (prin intermediul teologilor), însă într-o formă ce-i este străină.

Îndepărtarea voinţei faţă de esenţa ce-i este proprie întrucât „omul este animalul a cărui specific nu este încă fixat“ şi, drept urmare, poate fi îndepărtat de posibilităţile pe care i le deschide libertatea sa şi făcut dependent prin artificiile celor ce-şi manifestă voalat intenţiile – „oameni insuficient de distinşi pentru a putea discerne abisala şi felurita ierarhie şi prăpastie care îl desparte pe om de celălalt“.

Efectul? Acea egalitate aşezată în fruntea valorilor pe care Nietzsche o respinge neîncetat:

A te abţine reciproc de la practicarea ofensei, a violenţei, a jafului, a recunoaşte voinţa semenului ca fiind egală cu a ta: acestea pot deveni într-un sens general reguli de bună-cuviinţă între indivizi, în caz că există condiţiile necesare pentru aceasta (şi anume, o reală asemănare a puterilor şi criteriilor indivizilor, precum şi apartenenţa lor comună la unul şi acelaşi corp social), însă din momentul în care s-ar încerca extinderea acestui principiu, mergându-se până la considerarea lui ca «principiu fundamental al societăţii», el s-ar arăta pe dată în adevărata lui lumină: aceea de voinţă de negare a vieţii, de principiu al descompunerii şi decăderii.“

Ideea egalităţii de care s-a lăsat dominată societatea contemporană este respinsă de Nietzsche pe motiv că cel ce ne pare mai apropiat (semenul nostru) ne este în fond cel mai îndepărtat şi cel mai străin. A face din oameni total diferiţi, din oameni ce se conduc după principii şi morale diferite oameni egali (şi Nietzsche distinge între o morală a stăpânilor şi una a sclavilor, ce nu au nimic comun) este a lupta împotriva vieţii înseşi; căci viaţa este, pentru el, expresie a tensiunilor ce se creează între indivizi.

Pentru a surprinde esenţa vieţii, spune Nietzsche, ar trebui să nu ne lăsăm conduşi de prejudecăţi şi slăbiciuni sentimentale:

În acest domeniu trebuie să pătrundem temeinic până în străfunduri şi să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viaţa însăşi este în esenţă sustragere, rănire, biruinţă asupra celui străin şi asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunere cu forţa a formelor proprii, asimilare sau, cel puţin şi în cel mai blând caz, exploatare“.

Aşa-numitele diferenţe între indivizi sunt diferenţe în planul voinţei de putere, ca apreciere a esenţei fiecăruia. Cum în planul voinţei de putere diferenţele sunt de neimaginat şi cum aceste diferenţe constituie un dat:

“«Exploatarea» aparţine nu numai societăţii corupte sau imperfecte şi primitive; ea aparţine esenţei vieţii; ca funcţiune organică fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zisă, cea care este însăşi voinţa de a trăi”.

Concepţii opuse: cea a lui Rousseau şi cea a lui Kant

Acest articol a fost publicat în Friedrich Nietzsche, Sensul vieții, Să ne împrietenim cu.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.