2. Binele și răul

BINELE ȘI RĂUL 

Omul trăieşte nu numai într-o lume naturală, ci şi într-o lume morală, moralitatea acţiunilor sale contribuind la definirea omului ca fiinţă liberă. Dacă legile naturii îl supun necondiţionat pe om (determinismul natural), legile morale presupun liberul arbitru, omul având capacitatea de a decide, de a alege între  bine  şi  rău,  drept  sau  nedrept  etc,  devenind, astfel, homo valens (subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor). De regulă, prin valoare (în limba latină, valor, de la valere, înseamnă a fi bun purtător, a valora) înţelegem o calitate a lucrurilor sau a persoanelor, a comportamentelor care sunt sau nu conforme cu o normă sau un scop (ideal) şi care le face în mod particular demne de stimă. S-a spus că valoarea reprezintă tot ceea ce este dezirabil (şi nu numai ceea ce este „dorit”), însă ea este cea care îi uneşte  pe  oameni,  care  „se  distribuie  fără  să  se împartă” şi adesea a fost confundată cu bunurile (vezi textul lui C. Noica). Observăm că reacţionăm diferit de la o situaţie la alta şi ne întrebăm care este fundamentul alegerilor noastre. Răspunsul poate  fi  exprimat prin  expresia  „valoarea este fundamentul alegerilor noastre”. Ceea ce alegem poate să fie rezultatul unei decizii prompte, iar alteori să fie rezultatul unui proces îndelungat determinat de divergenţele de opinii cu privire la rezultatul opţiunii noastre, însă fiecare dintre noi poate să spună că, la un moment dat, un lucru este mai important decât altul, că un lucru preţuieşte mai mult decât altul, că unele fapte sunt mai demne decât altele şi ele trebuie alese.

Putem vorbi despre o  polarizare a valorilor în funcţie de centrul nostru de interes: unele valori sunt considerate pozitive (plăcute, dorite, promovate ), iar altele sunt negative (neplăcute, nedorite, care trebuie evitate). Astfel, se constituie cuplurile de valori polare: bun-râu, drept-nedrept, frumos-urât, adevărat-fals etc. înţelese însă în sens obiectiv şi nu subiectiv.

Problema binelui şi a răului este proprie numai omului  şi  ea  apare  atunci  când  reflectăm  asupra raportului dintre scopurile noastre şi starea de fapt, iar din punct de vedere moral, factorii care contribuie la realizarea scopului sunt numiţi bine, iar ceilalţi sunt numiţi rău. Astfel, unele comportamente sunt apreciate ca fiind bune, corecte, juste, în timp ce altele sunt considerate rele, greşite, vicioase. Problema moralităţii acţiunilor noastre nu poate fi pusă însă decât în contextul liberului arbitru, a libertăţii de decizie, dar şi a fericirii. Omul, în calitate de agent raţional, urmăreşte realizarea binelui, a acelui bine care nu este niciodată mijloc pentru altceva şi care îi este suficient sieşi şi conferă demnitate vieţii.

În domeniul vieţii politice, binele comunităţii este superior binelui individual, iar fericirea pare să fie scopul pe care îl vrem în sine şi în funcţie de care dorim alte lucruri (vezi textul lui Aristotel). Întrucât teoriile morale au la bază conceptele de bine şi de rău, orice critică a surselor moralei va viza aceste concepte.

Plecând de la analiza etimologică a termenilor de bine şi de rău, Nietzsche consideră că cei doi termeni stau la baza a două tipuri de morală (de sclavi şi de stăpâni), iar la baza semnificaţiilor de astăzi ale conceptelor de bine şi de rău stă revoluţia sclavilor în morală. Omul simplu, sclavul, dominat de resentimente faţă de nobili (aristocraţi) va numi rău bunul celeilalte morale.

Spre deosebire de Nietzsche, Immanuel Kant va considera că toate conceptele morale îşi au originea a priori în raţiune, deoarece  legile morale trebuie să fie valabile pentru orice fiinţă raţională.

Morala (în limba latină, mores, înseamnă moravuri, moralis, moral) semnifică, la nivelul cunoaşterii comune, un ansamblu de reguli de conduită şi de valori promovate de către societate sau de către un anumit grup. În flosofie, termenul  dobândeşte  semnificaţia   de   doctrină, teorie obţinută prin reflecţie raţională asupra scopurilor pe care omul trebuie să şi le propună şi asupra mijloacelor necesare pentru a le îndeplini. Cu viaţa morală a omului se ocupă filosofia moralei, dar şi morala religioasă. Morala include conştiinţa morală (structurată în raport cu un sistem de valori, principii şi idealuri morale), relaţiile morale dintre oameni şi normele morale, dar şi codurile ce le reglementează (de exemplu, pentru ca un comportament, să fie apreciat ca moral, trebuie ca raportarea să se facă la o valoare,  principiu, regulă sau ideal moral, este vorba de ceva pe care omul trebuie să-l facă într-o anumită situaţie dată, acest lucru fiind rezultatul unei alegeri într-un anumit context social sau situaţie).

Provenind  din  limba  greacă,  din  termenul  ethos, moravuri, etica este înţeleasă în sens obişnuit drept termen sinonim cu cel de morală sau de practică care are drept scop fericirea, determinarea condiţiilor unor vieţi fericite sau este o reflecţie asupra unor probleme morale.  În  filosofie  termenul  dobândeşte  diferite semnificaţii de la un autor la altul, considerându-se uneori că etica se materializează în valori, pe când morala este lege.

Problemele etice raportate la instituţiile statului vor implica problema dreptăţii (distribuirea bunurilor şi asigurarea egalităţii între oameni), a libertăţii (analiza formelor  de  guvernământ  care  garantează  sau  încalcă valorile umane considerate a fi fundamentale) şi a fericirii.

Etica sau filosofia  practică (teoria filosofică asupra moralei), ca domeniu al filosofiei, se ocupă cu studiul moralei elaborând studii şi teorii despre natura, funcţia şi valoarea judecăţilor morale, ea arătând cum trebuie să acţioneze omul atât în relaţia cu sine, dar şi cu semenii şi cu mediul înconjurător.

La întrebările Ce este virtutea?, Care sunt condiţiile unei vieţi morale? răspunde etica, fie prin intermediul teoriilor morale care determină semnificaţia conceptelor de bine şi de rău sau principiile universale ale acţiunilor morale, fie prin analiza unor situaţii concrete de viaţă (etica aplicată) sau unor valori determinate de tradiţie (coduri morale).

Concepții despre bine și rău

Originea conceptelor de bine și rău. Două tipuri de morală (Friedrich Nietzsche)

Friedrich Nietzche (1844-1900) –. Întrucât o teorie morală are ca temei conceptele de bine şi rău, orice încercare de punere sub semnul îndoielii a purităţii surselor moralei va viza aceste concepte. Până la Nietzsche, istoricii moralei, în special psihologii englezi ai secolului XIX, considerau că la originea conceptului de bine stau acţiunile non-egoiste tratate drept „bune” de către cei cărora le erau utile. În timp, utilitatea fiind uitată, acţiunile non-egoiste vor fi considerate „bune în sine”. Dimpotrivă, pentru Nietzsche, în urma unei critici a valorilor moralei ce are ca obiect identificarea originilor prejudecăţilor noastre morale, perspectiva este cu totul alta. În urma analizei etimologice, Nietzsche descoperă că prin „bun” se numea ideea de distincţie, de nobleţe, pe când „răul” numea vulgarul, grosolanul, josnicul. Astfel, se poate emite ipoteza că dihotomia bine – rău indică, de fapt, o antiteză dintre o rasă superioară, adeptă a valorilor războiului, mândriei şi sănătăţii, şi o rasă inferioară, adeptă a valorilor opuse. La originea semnificaţiilor de astăzi ale binelui şi răului, consideră Nietzsche, stă, de fapt, o revoltă a sclavilor în morală. Resentimentar la adresa valorilor rasei superioare, omul simplu, rasa inferioară, numeşte ca fiind rău bunul celeilalte morale. (Resentiment: trăire psihică care constă în amintirea unei umilinţe, a unei nedreptăţi suferite, ceea ce induce o dorinţă de răzbunare.] Astfel, mândriei, curajului, dispreţului îi sunt opuse mediocritatea, pasivitatea, mila; tot ceea ce înaltă individul este rău, convingerile egalitariste, moderate fiind însă bune. Sclavia apare ca element esenţial al educaţiei morale.

„Răscoala  sclavilor  în  morală  începe  acolo  unde  resentimentul însuşi  devine  creator  şi  generator  de  valori: resentimentul unor fiinţe cărora adevărata reacţie, anume fapta, le este interzisă şi care numai printr-o răzbunare imaginară încetează să facă rău. În timp ce orice morală aristocrată creşte dintr-o afirmare de sine triumfătoare, morala sclavilor spune din capul locului nu unuia «din afara lui», unuia «altfel decât el», unuia care este «non eul său»: iar acest nu este actul său creator.” … Şi totuşi noţiunea de «bun» nu este aceeaşi: să ne întrebăm mai degrabă cine este de fapt, în înţelesul moralei resentimentului, «rău». Răspunsul riguros este: tocmai cel «bun» din cealaltă morală, tocmai cel nobil, puternic, dominator, numai că recolorat, reinterpretat, văzut invers prin ochiul otrăvit al resentimentului.(Despre genealogia moralei)

 

Conştient de „priveliştea dezgustătoare a degenerării, a pipernicirii (morale), a vestejirii şi otrăvirii” culturale specifice Europei timpului său (simptom vizibil cu precădere în cultura germană), Friedrich Nietzsche declamă profetic „ora de aur a biruinţei” („sunt destinat să înfăptuiesc ţeluri mari”), anunţând reconsiderarea sau reevaluarea tuturor valorilor (lb.germ. die Umwertung aller Werte). Reconsiderarea valorilor reprezintă un proiect vital de al cărui succes depinde însăşi viitorul omenirii:

„Problema originii valorilor morale reprezintă pentru mine o problemă de prim rang, deoarece ea condiţionează viitorul omenirii”. Adversar de rigueur al pseudo-valorilor consacrate, autorul Genealogiei moralei optează pentru distrugerea sistemelor de valori ale metafizicii tradiţionale (a oricărui sistem idealist consacrat):

„A răsturna idolii (cuvântul meu pentru ‹‹idealuri››) face parte… din meşteşugul meu” (Ecce Homo). Menirea lui dobândeşte virtuţile unui demers deopotrivă pedagogic şi terapeutic, prin care îşi propune să „reînveţe” omenirea cultul adevăratelor valori:

„Ceea ce omenirea a examinat până acum cu seriozitate nu sunt nici măcar realităţi, sunt simple plăsmuiri sau, pentru a spune lucrurilor pe nume, minciuni izvorâte din instinctele rele ale naturilor bolnave, dăunătoare în cel mai adânc sens al cuvântului. Aşa sunt toate noţiunile de ‹‹Dumnezeu››, ‹‹suflet››, ‹‹virtute››, ‹‹păcat››, ‹‹lumea de dincolo››, ‹‹adevăr››, ‹‹viaţă veşnică››…” („pentru că oamenii cei mai dăunători au fost consideraţi mari, pentru că am fost învăţaţi să dispreţuim lucrurile ‹‹mărunte››, vreau să spun aspectele esenţiale ale vieţii însăşi…”).

Declaraţia de război adresată construcţiilor teoretice idealiste este motivată de faptul că ele discreditează manifestările „omeneşti, prea-omeneşti” („acolo unde voi vedeţi lucruri ideale, eu văd omenescul, o, doar prea omenescul…”): instinctul, pasiunile, simţurile, nevoile primare, manifestările trupului, pe care le-au înlocuit cu credinţa iluministă în raţiunea (ratio) omniscientă. Timpul bolii, al degenerescenţei, al oboselii şi al „ofilirii morale” trebuie să dispară!, declară cu fermitate nihilistul german care, precum un luptător de gherilă, iese din subteranele unei culturii decadente (lumea subterană a idealului), cu făclia în mâini, pentru a-i dinamita edificiul.

„Distrugător al moralei”, Nietzsche filosofează cu ciocanul: „sunt tăria ciocanului, însăşi bucuria de a distruge”. Precum personajul mitologiei nordice, Siegfried, cel care „izbind cu ciocanul pe nicovală” făureşte „sabia ce avea să salveze omenirea de zeii însetaţi de putere”): „(…) mă mână mereu spre om dorinţa mea arzătoare de creaţie; aşa cum este mânat ciocanul spre piatră. Ah, voi oameni, o statuie îmi doarme în piatră, statuia statuilor! Ah, de ce trebuie să doarmă în cea mai dură, în cea mai urâtă piatră! Şi acum ciocanul meu se dezlănţuie înfiorător împotriva temniţei sale. Din piatră sar aşchii: ce-mi pasă mie! Vreau s-o desăvârşesc, căci a venit la mine o umbră. – cel mai tainic şi mai uşor dintre toate lucrurile a venit o dată la mine! Frumuseţea supraomului a venit la mine ca umbră: ce-mi mai pasă de zei!…”. Ţinta „efortului demolator”? Pseudo-valorile unor „cornute savante”, „rumegătoarele academice”, aşa-zişii oameni „moderni”, „buni”, „spiritele total vicioase (…) mincinoase până în străfunduri”, creştinii şi „alţi nihilişti”. Dispreţului faţă de aceştia îi ia locul respectul pentru „căutătorii îndrăzneţi”, „cei care navighează cu pânzele viclene pe mări înspăimântătoare”, cei „îmbătaţi de taine”, care „iubesc clar-obscurul” şi al căror suflet „este atras cu flaute de orice abis”. Ostilităţile îndreptate împotriva moralei încep cu Aurora (Morgenröte, 1881): „Cu Aurora am început cel dintâi lupta cu morala dispreţului de sine”. „Mângâiată” de această auroră, umanitatea dobândeşte şansa eliberării de tirania moralei, fiind astfel pregătită să accepte „tot ceea ce a fost până acum interzis, dispreţuit, blestemat”. Ce-şi propune Nietzsche prin scrierea unei astfel de cărţi? Să pregătească omenirii „o clipă de supremă întoarcere spre sine, o mare amiază în care priveşte înapoi şi înainte”.

Autorul propune înlocuirea moralei decadente a sclavilor (spiritul de gloată/turmă), cu morala stăpânilor (cei distinşi, puternici, superiori prin poziţie şi spirit): „Dezgustul de oameni, de gloată, a fost întotdeauna primejdia cea mai mare pentru mine…” (individualism). Morala mileia compasiunii  este concepută ca o ameninţare pentru omenire, o ispitire a acesteia către neant. Simţămintele duioase şi melancolice sunt semne prevestitoare ale sfârşitului, simptome ale unei boli care riscă să ameninţe viaţa însăşi. Filosoful devine astfel un fiziolog, un medic/terapeut, „scormonitor în drojdia societăţii”, cu scopul declarat de a-i diagnostica relele (demască astfel morala şi metafizica platonico-creştină) şi pentru a propune remedii. În fond, morala stăpânilor este un astfel de remediu.

Sclavul (particularităţi): Stăpânul (aristocratul):
•    voinţă slabă, reactivă;

•    om al resentimentului: neputincios, oprimat, subjugat de sentimente otrăvite şi duşmănoase;

•    vulgarizează (anatemizează) existenţa (viaţa), o devalorizează;

•    calomniator al instinctelor

•    acceptă pasiv valorile (semn al declinului şi diminuării forţei);

•    lipsă de gust, falsă virtute şi dreptate, victima unei infirmităţi culturale

 

 

Morala sclavilor: „secătuieşte, risipeşte culoarea şi urâţeşte…”;

Simbol (metaforă): câmpia, suprafaţa plană, şesul…

•    de obârşie/rasă nobilă;

•    spirit integru, plin de vigoare, forţă, energie, care iubeşte viaţa (vitalism);

•    fire activă, dinamică – pentru care fericirea nu poate fi despărţită de acţiune;

•    curajul său se manifestă prin înfruntarea falselor valori transmise de tradiţie dar şi prin iubirea resimţită faţă de duşmani; capabil de o îndrăzneală nebunească, absurdă;

•    instituie propriile valori;

•    deţine instinctul fundamental al naturilor puternice;

•    reneagă compasiunea, mila – care sunt un fel de simpatie paralizantă, ce confirmă nefericirea şi dezastrul.

Morala stăpânilor: „morala autocontrolului” („vigoarea şi energia individuală emană numai din autocunoaştere şi stăpânire de sine”);

Simbol (metaforă): muntele, înălţimile…

Surse:

 

JESUS & NIETZSCHE | interview

Acest articol a fost publicat în Etica, Friedrich Nietzsche. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s