3. Problema libertății sociale

JOHN LOCKE (1632–1704) – filosof și om politic modern, fondatorul empirismului clasic englez  (împreună cu   George Berkeley și David Hume).  În sfera teoriei  politice,  a lăsat o operă de referință,  în  care a  problematizat teme ca legitimitatea  puterii,  contractul social, drepturile naturale ale omului, libertatea, proprietatea etc.

Hituri (Lucrări principale):

  Două tratate despre  guvernare

  Eseu asupra intelectului omenesc

  Scrisoare despre toleranță.

Fondator al empirismului clasic, dar și precursor al filosofiei politice, John Locke considerã cã impulsul  natural al autoconservãrii trezește  în om necesitatea  conștientã   a libertãții, aspect  fundamental  pentru  întemeierea societății umane. Ca atare, orice formã nelegitimã de restrângere a libertãții individuale  altereazã existența omului  și a societãții și îl pune pe acesta în stare conflictualã cu semenii. Chiar și pentru starea naturalã, libertatea reprezintã „fundamentul” tuturor drepturilor sale. Pentru a nu înțelege cã societatea civilã, respectiv organizarea politicã, ar avea ca unic temei manifestãrile instinctive ale omului, filosoful precizeazã cã omul înțelege rostul libertãții, pe care o considerã o valoare în sine.

În general, teoreticienii contractului social disting douã forme ale libertãții: libertatea  naturalã și libertatea omului în societate. În sensul celei dintâi, omul se supune exclusiv propriilor necesitãți, urmând legea naturalã; din perspectiva celei de-a doua, a fi liber înseamnã a nu fi supus decât puterii recunoscute  prin consimțãmânt de întreaga comunitate, în ultimã instanțã, a te supune doar legilor. Legea îl îndrumã pe fiecare om sã se manifeste ca „agent liber și inteligent  în direcția propriului  interes”,  în condițiile în care „nu prescrie nimic dincolo de binele  general  al celor aflați sub  acea  lege”.

Conform  lui  Jean-Jacques Rousseau,  adevãrata libertate  nu poate exista decât sub domnia legii. Libertatea nu înseamnã sã faci ce vrei; libertatea înseamnã a „nu supune voința altuia voinței noastre”.  Corelativ, el evidențiazã un paradox: „niciun om care este stãpân nu este liber”. Aceasta pentru cã acela care se crede stãpân nu se supune voinței generale, dreaptã și ordonatoare, ci, se manifestă ca voințã particularã  sau „dezordonatã”, care limiteazã libertatea celorlalți, implicit propria libertate.

Totodatã, adevãrata libertate se impune  prin instituția legilor  dreptãții și nu prin cea a magistraților, aceștia  trebuind sã pãzeascã legile.

Filosoful distinge mai multe tipuri de legi, menite sã apere libertatea:

  1. a) „legile politice” sau ale guvernãmântului, fundamentale pentru toți, și pentru supuși și pentru cei care guverneazã;
  2. b) legile civile (guverneazã relațiile dintre membrii comunitãții: asigurã, pe de o parte, independența cetãțenilor între ei și, pe de altã parte, libertatea acestora fațã de autoritate);
  3. c) legile criminale (care, ca raport între om și lege, reglementeazã relația dintre „nesupunere și pedeapsã”);
  4. d) legile moravurilor (considerate ca fiind cele mai importante, întrucât „mențin poporul în spiritul rânduielilor sale și înlocuiesc pe nesimțite forța autoritãții prin forța deprinderii”) altfel spus, prin moravuri, obiceiuri, opinii. Ordinea civilă însă este întemeiată pe regula de administrare legitimă și sigură, și consfințește dreptul sfânt la libertate. În consecință, existența libertății este legată totdeauna de soarta legilor.

 

   DREPTUL LA LIBERTATE

(…) Nimeni nu poate dori sã mã aibã sub puterea sa absolutã decât dacã mã obligã  prin forțã, ceea  ce este împotriva dreptului meu la libertate, adicã mã face sclav. A fi liber fațã de o asemenea forțã este singura protecție a conservãrii mele, iar rațiunea îmi poruncește  sã-l privesc ca pe un dușman  al acesteia pe cel care vrea sã mã lipseascã de libertate, care este pavãza conservãrii.  Astfel cel ce încearcã sã mã robeascã  intrã într-o stare de rãzboi cu mine. Trebuie sã pre- supunem  cã acela care în starea naturalã i-ar lipsi pe ceilalți de libertatea proprie tuturor are ca scop de a-i lipsi și de toate celelalte, libertatea fiind fundamentul acestora. (…) Dar dacã, printr-o eroare ce poate interveni în cursul obișnuit  al naturii, cineva nu atinge acel nivel  al rațiunii la care este capabil sã cunoascã legea și sã trãiascã astfel în limitele ei, el nu va putea sã fie liber și nu va fi lãsat la dispoziția propriei  voințe (…), rãmânând în continuare supus educației și câr- muirii celorlalți. (John Locke,  Al doilea tratat despre  cârmuire)

 

 LIBERTATEA ȘI AUTORITATEA LEGII

Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate. Libertate înseamnă mai puțin a face ce vrem, cât a nu fi supuși altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voința altuia voinței noastre. Nici un om care este stăpân nu poate fi liber. (…) Nu existã libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor; nici chiar în starea de naturã omul nu este liber decât datoritã legii naturale, care poruncește tuturor. Un popor liber se supune, dar nu ca o slugã; el are conducãtori, nu stãpâni. El se supune legilor, dar nu se supune decât lor. Tocmai datoritã legilor el nu se supune decât lor. Toate îngrãdirile ce se impun puterii magistraților de cãtre republici nu urmãresc decât sã-i împiedice de a se atinge de incinta sfântã a legilor, cãci ei sunt slujitorii, nu stãpânii legilor și trebuie sã le pãzeascã, nu sã le încalce. Un popor este liber, orice formã ar avea guvernãmântul sãu, atunci când în cel care îl guverneazã nu vede deloc omul, ci organul legii.  Într-un cuvânt, soarta libertății este legată totdeauna de soarta legilor: ea domnește  sau piere odată cu ele.(Jean-Jacques Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)

Acest articol a fost publicat în 2. Problema libertății sociale, Libertatea. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.