Etica teleologică

ETICA ARISTOTELICA. Eudaimonismul

Aristotel (384-322 î.H.), Etica nicomahică

Binele, scop final

Orice artă şi orice doctrină, tot aşa orice acţiune şi orice hotărâre pare a râvni un bine: de aceea nimerit s-a spus că binele este ceva râvnit de toate. Dar vedem o deosebire a scopurilor. (…)

Căci, deşi acest bine este acelaşi pentru individ şi pentru comunitate, totuşi lucru mai mare şi mai perfect trebuie să fie a întemeia şi păstra binele comunităţii. Fireşte că cineva poate fi mulţumit chiar când îl poate ajuta pe un singur om să dobândească adevărata bunăstare, dar mai frumos şi mai divin este totuşi, când poate înfăptui aceasta pentru un popor sau pentru un stat. Spre această ţintă se îndreaptă disciplina de faţă, ea fiind o parte a doctrinei politice. (…)

Binele ar avea două înţelesuri: unul ar fi bine în sine, celălalt ar fi un bine întemeiat pe binele în sine. Să despărţim acuma binele în sine de ceea ce-i util şi să vedem, dacă e numit după o singură idee. Ce însuşire trebuie să aibă spre a fi bine în sine? Să fie aceea că e dorit şi pentru sine, numai cum e cugetarea, vederea, anumite bucurii şi onoruri? Căci, chiar dacă dorim aceste lucruri de dragul altui lucru, totuşi le putem socoti ca aparţinând binelui în sine. Sau n-ar fi nimic altceva decât numai ideea? In acest caz, ea ar fi de prisos ca prototip. Dacă însă şi lucrurile amintite ar fi bune în sine, conceptul bunătăţii trebuie să se ivească în toate în chip univoc, tot aşa ca şi conceptul alb în zăpadă sau în albul de plumb. Dar, la onoare, prudenţă, plăcere, ca bunuri, acest concept e, în fiecare caz, altfel şi deosebit. Binele deci nu este nimic comun, ceva ce ar cădea sub o idee. (…)

Cum scopurile sunt fără îndoială numeroase şi cum multe din ele nu le vrem decât de dragul altor scopuri, (…) e limpede că nu toate sunt scopuri finale, pe când doar binele cel mai înalt trebuie să fie un scop final şi ceva desăvârşit. Dacă există deci numai un scop final, atunci trebuie să fie cel căutat, iar dacă mai multe, acela dintre ele care e scop final în înţelesul cel mai înalt. Ca scop final în înţeles mai înalt considerăm ceea ce e dorit pentru sine faţă de ceea ce e râvnit pentru altceva cât şi pentru sine, prin urmare ca scop final absolut şi ca absolut desăvârşit e considerat ceea ce  totdeauna  e  voit  pentru  sine  şi  niciodată  pentru altceva. O astfel de însuşire pare să aibă însă înainte de toate fericirea. Pe ea o vrem totdeauna pentru sine, niciodată pentru altceva, pe când onoarea, plăcerea, inteligenţa şi orice virtute le vrem ce-i drept şi pentru sine (căci deşi n-am avea nimic de la ele, totuşi aceste lucruri  le-a  dori),  totuşi  le  mai  vrem  şi  de  dragul fericirii, convinşi fiind că vom deveni chiar prin ele părtaşi la fericire. Fericirea însă nimeni nu o vrea de dragul acelor bunuri şi în general de dragul niciunui alt lucru.

(…)  binele  uman  este  activitatea  sufletului potrivită cu virtutea, iar dacă există mai multe virtuţi: activitatea potrivită cu cea mai bună şi mai perfecta virtute. La acestea trebuie însă să se mai adauge ca aceasta  să  dureze  o  viaţă  plină;  căci  aşa  cum  o rândunică şi o zi încă nu fac o primăvară, aşa nici o zi sau un răstimp scurt încă nu face pe nimeni deplin fericit.

 

În cadrul gândirii antice greceşti, ETICA sau FILOSOFIA PRACTICĂ, era constituită în jurul problemei virtuţii, care desemna adecvarea desăvârşită dintre esenţa unui lucru şi scopul acţiunii îndeplinite de acel lucru. (spre deosebire de semnificaţia modernă de calitate morală). De exemplu, virtutea unui topor este de a tăia, virtutea unui orator este de a spune adevărul etc. Astfel, definirea naturii virtuţii presupune conceptele de acţiune şi scop. În acest context apar următoarele întrebări:

  • Care este acţiunea specifică, adecvată naturii umane ?
  • Care este scopul acţiunii, care exprimă esenţa umană ?

La aceste întrebări încearcă să răspundă ARISTOTEL (384-322 i.H.) în etica sa eudaimonistă (sau studiu despre caracterul omenesc, cum o numeşte el ). Etica eudaimonistă este una teleologică, ce justifică şi explică valorile etice prin raportare la scopul ultim – fericirea.

Dacă activitatea caracteristică a plantei este viaţa nutritivă, cea a animalului este dorinţa, pentru Stagirit omul este, esenţial, un agent raţional, a cărui viaţă este ghidată de raţiunea practică spre atingerea binelui ultim: „În orice acţiune sau în orice decizie, binele reprezintă scopul, căci în vederea lui se fac toate.” 

În acest caz, alte întrebări se prefigurează:

  1. Care este acel bine prin care se împlineşte natura noastră raţională ?
  2. Care este acel bine ultimniciodată ales ca mijloc pentru altceva – şi suficient sieşiconferind demnitate vieţii ?

Aristotel va răspunde astfel, în Etica Nicomahică: „…desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva”;  acest scop – dorit în sine  şi în funcţie de care dorim alte lucruri – este FERICIREA, care constă în „virtute în general sau într-o anumită virtute”.

Dar, în timp ce virtuţi precum onoarea, vitejia sau inteligenţa sunt de dorit atât pentru sine, cât şi de dragul fericirii, pentru faptul ca prin ele se ajunge la fericire, fericirea este dorită doar pentru sine şi niciodată pentru altceva. O viata fericita este cea dusa conform cu virtutea, este viata dedicata efortului de a indeplini un anumit obiectiv.

Fericirea este acea ACTIVITATE, acel BINE care împlineşte natura raţională a omului şi care depăşeşte statutul plăcerii – scop doar pentru sclavi sau animale – şi al bogăţiei – care este mijloc, nu scop.  Fericirea ca scop în sine actualizează natura esenţială a omului – aceea de agent raţional, de fiinţă care acţionează condusă de raţiunea practică.

În domeniul idealurilor umane, fericirea beneficiază de valorizarea unui scop în sine şi este conformă cu raţiunea întrucât corespunde facultăţii superioare a sufletului. Astfel, se stabileşte o armonie între virtute si fericire, deoarece plăcerea si jocul (relaxarea) se subordonează virtuţii în realizarea fericirii.

Onoarea, inteligenţa, plăcerea sunt bunuri imperfecte si intermediare fericirii, care este o activitate desăvârşită.

Asa cum fiinţa este actuală, fericirea este o stare actuală, nu doar potentă, care îşi este autosuficientă.

Fericirea dobândeşte realitate numai într-o activitate serioasă şi nu prin joc, care este mai degrabă repaus. Este lipsit de sens să se conceapă munca in vederea relaxării, deoarece relaxarea este definită ca lipsa activităţii şi mijloc în vederea reluării muncii.  Astfel, fixând domeniul fericirii ca activitate perfectă şi străină de joc, Aristotel o defineşte  ca viaţa conformă cu raţiunea, iar într-o ierarhie a facultăţilor sufletului, partea lui superioară ar procura cel mai uşor fericirea deoarece ei îi revine activitatea conformă virtuţilor intelectuale.

 

ETICA TELELOGICĂ. HEDONISMUL

Într-un sens larg, hedonismul desemnează atitudinea celui care iubeşte fără măsură plăcerile simţurilor, chiar până a le sacrifica orice moralitate (precum Don Juan). În sens filosofic, acesta reprezintă acea doctrină care face din PLĂCERE binele suveran, ultim al omului, care circumscrie sfera acţiunilor dezirabile.

Plăcerea şi absenţa durerii sunt scopuri exterioare acţiunii şi funcţionează ca nişte reguli prin care se determină domeniul moralităţii.

În acest sens, MORALITATEA aparţine strict acţiunilor concrete, dar în măsura în care aceasta conduce la atingerea fericirii.

Fericirea conferă semnificaţie morală actelor umane. Acţiunile ca atare nu mai au, aşadar, valoare în sine. Singura sursă de valoare morală este plăcerea, valoarea fiind acum o consecinţă a dobândirii plăcerii şi a evitării durerii.

În Grecia antică, acest curent a fost reprezentat de Şcoala cirenaică  (fondată de Aristip din Cirene) şi de cea epicureică (marcată de filosofia lui Epicur).

 

Intemeietorul şcolii cirenaice este Aristip din Cirene (cca 435-360 i.Hr.), care a fost contemporan cu Platon; acesta a fost in­fluenţat de Protagoras, sofist a cărei filosofie s-ar putea reduce la ideea ca „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a acelora, care sunt cum sunt, a acelora care nu sunt, cum nu sunt„. Sensul acestei idei este acela că întreaga cunoaştere se află în percepţie.

Influenţat de Protagoras, Aristip susţine că tot ceea ce poate fi cunoscut este numai percepţie subiectivă. Din această pricină, Aristip este mereu amintit de Sextus Empiricus, fiindcă în acest senzualism se află dealtfel şi originea scepticismului.

Cirenaicii admiteau că ei pot avea senzaţii de durere, de plăcere etc, dar ei negau că se poate şti ce sunt aceste senzaţii. Cu aceasta afirmaţie, filosofii cirenaici devin antemergatorii agnosticismului modern, asa cum va fi reprezentat de un J. Locke, Huxley si chiar de Kant.

Aristip transforma filosofia în etică. Cirenaicii imparteau etica in cinci parti : prima parte trateaza despre ceea ce este demn de nazuit si ceea ce este fara de nici o valoare, a doua despre afecte, a treia despre actiuni, a patra despre cauzele lucrurilor, a cincea despre argu­mente si criteriile logice.

Cel mai înalt bun pentru Aristip este plăcerea clipei. El pretuieste orice fel de plăcere, deşi, după unele relatări, el ar fi preţuit mai mult plăcerile corporale. Aristip se afla aproape de conceptia chiar si a lui Epicur, care vedea tocmai in lipsa durerilor cel mai înalt bun.

Pentru cirenaic orice mijloc ce produce sentimentul placerii, este justificat. Totusi înţeleptul trebuie să se îngrijească, ca nu cumva o plăcere sa fie urmată de o neplăcere şi mai mare. Atât a mai pastrat Aristip din ideile etice ale maestrului său Socrate.

În locul stapânirii de sine şi cunoaşterii de sine el a pus cântărirea cu sânge rece a plăcerilor, ce pot fi gustate si neplăcerilor ce sunt posibile.

Aristip stie sa preţuiască şi cultura, şi bo­găţia. El înţelegea prin cultivare si cultura deprinderea corectă in conducerea înţeleaptă a vieţii.

Este interesant faptul ca Aristip – spre deo­sebire de sofişti – face o distinctie intre ceea ce este corect din punct de vedere al naturii si din punctul de vedere al moralei. El nu recu­noaste ca valabil decât punctul de vedere din urmă. Dar fără să recunoască prin aceasta că ar exista valori morale eterne, cum credea Socrate, Aristip recunoaşte anumite principii morale numai fiindcă ii era frică, nerecunoaşterea acestora putându-i produce neplăceri.

Faţă de stat şi de societatea omenească, Aristip e complet indiferent, din pricina că, prin filosofia sa, el s-ar simţi în orice stat acasă. Cire­naicii dispreţuiesc orice lege ce i-ar împiedica să guste anumite plăceri.

 

EPICURISMUL este doctrina morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului.

Termenul epicurianism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur. Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii. În sens strict, se referă la o doctrină a lui Epicur și a discipolilor săi (spre exemplu,Lucrețiu), fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) este scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului) și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului).

Filosofia lui Epicur este construită din trei părţi:

  1. Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals
  2. Physika (Fizica), ce propune o explicaţie filosofică a naturii
  3. Ethika (Etica), care tratează despre condiţiile vieţii fericite.

Ordinea acestor trei părţi este importantă: ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, graţiei canonice, cunoaşterea naturii, care îi va permite înţeleptului să fie fericit.

Urmând învăţăturile lui Democrit, Epicur propune explicaţia atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente minuscule şi indivizibile, atomii. Pentru Epicur, numai această concepţie despre natură poate fonda morala autentică, adică ataraxia (în gr., absenţa tulburării), eliberându-ne de mitologiile populare, de spaimele deşarte şi de superstiţiile care se alimentează în realitate din ignoranţa noastra cu privire la natura lucrurilor. Astfel, dacă zeii sunt indiferenţi, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material de atomi, nu avem de ce să ne temem nici în legatură cu călătoria lui în regatul morţii, sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credinţe obişnuite pentru greci. Nu avem, de asemenea, de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiţi, corp şi suflet, şi care nu este deci, decât privare de senzaţii. „Moartea nu înseamnă nimic pentru noi„, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem.

Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în această lume. Senzația, care este criteriul cunoașterii, este, de asemenea, și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și să fugim de durere. Această fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care, acelea ale inteligenței. Morala epicurianistă este un hedonism care nu constituie o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură, ci o promovare a unei juste reglementări a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă.

 

ETICA TELELOGICĂ. Utilitarismul sau doctrina morală a celei mai mari fericiri (plăceri)

JOHN STUART MILL (1806-1873) este un reprezentant al eticii hedoniste. Hedonismul său, cunoscut sub numele de UTILITARISM (teorie conform căreia o acţiune este dreaptă în măsura în care creşte utilitatea unei stări de fapt ce priveşte un individ sau o comunitate), este însă unul modern, diferit de cel antic.

Utilitarismul este o teorie morală care permite o evaluare a acţiunilor indivizilor şi are două dimensiuni esenţiale: un criteriu al binelui şi al răului, un imperativ moralmaximizează binele, o regulă de evaluare a acţiunii morale conform acestui criteriu.

Utilitarismul formulează răspunsuri la întrebări de forma: „ce trebuie făcut”, „ce trebuie să admirăm”, „cum e bine să trăim” cu ajutorul unor termeni împrumutaţi din economie gen – maximizare (a utilităţii, a fericirii), profit (obţinerea plăcerii).

Utilitarismul lui Mill se revendică de la cel al lui Jeremy Bentham (1748-1803), care pleacă de la principiul potrivit căruia interesul personal, utilitatea (sau PRINCIPIUL CELEI  MAI  MARI FERICIRI,, cum o numeşte Mill ) este criteriu, fundament al valorilor morale, motorul unic al acţiunilor umane.

O acţiune este bună în măsura în care contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de oameni. „Prin nefericire se înţelege durerea şi privarea de plăcere” (Utilitarismul).

Mill nu abandonează teoria lui Bentham şi acceptă utilitatea ca fiind un principiu al valorilor morale motiv pentru care o acţiune poate fi judecată în funcţie de fericirea pe care o aduce unui anumit număr de indivizi.

Spre deosebire de Jeremy Bentham, Mill accentuează diferenţa dintre plăceri şi imaginează o ierarhie a plăcerilor care ar sta la baza conceptului de fericire. Mill nu este un hedonist (hedonismul privit ca o „doctrină a porcilor”), el vorbeşte de două categorii de plăceri: trupeşti şi spirituale. Ultimele sunt dezirabile, căci spune acesta, sunt superioare calitativ plăcerilor trupeşti, deci implicit conduc la o fericire mai mare.

Teoria lui Bentham (un utilitarism egoist) este considerată rudimentară şi indezirabilă unei societăţi, astfel încât Mill introduce PRINCIPIUL DIFERENŢIERII CALITATIVE A VALORILOR care susţine:

  1. cu cât o valoare este dezirabilă de o majoritate, cu atât este superioară celorlalte;
  2. deoarece omul deţine un simţ al demnităţii înnăscut, plăcerile care îi vor ghida acţiunile sunt izvorâte din facultăţile superioare ale individului, din facultăţile spiritului, fiind superioare simplelor plăceri trupeşti.

Pentru Mill utilitatea este fundamentul moralei. Conform acestui principiu acţiunile sunt corecte proporţional cu tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin noţiunea de fericire Mill înţelege prezenţa plăcerii şi absenţa durerii, dar termenul de plăcere trebuie înţeles într-o accepţiune generală care nu înseamnă doar plăcere fizică, ci şi „plăcerea frumosului, a decorativului, a delectării”. (John Stuart Mill)

Mill îşi construeşte propria viziune despre utilitarism având în vedere distincţia bine personal – bine public. Acesta este un alt punct în care utilitarismul lui Mill se deosebeşte de cel al lui Bentham, motiv pentru care utilitarismul lui Mill este numit şi Utilitarism altruist. Deşi Mill este conştient că un obiectiv ca acela de a ajusta binele personal în funcţie de binele public este un demers dificil care nu poate fi atins cu uşurinţă, el consideră că sacrificiul unui individ poate fi considerat cea mai înaltă virtute.

Mill rezolvă disputa legată de stabilirea celei mai mari fericiri afirmând că fiecare poate hotărî numai pentru sine, astfel încât dominaţia intelectului asupra plăcerii corporale generează continua insatisfacţie de sine, care potenţează căutarea maximei fericiri, fără să o cenzureze.

Doctrina utilitaristă a lui Mill fixează un spaţiu de libertate fiecărui individ, astfel că:

  • indivizii coexistă armonios într-o societate în care fiecare caută plăcerea
  • nu se poate justifica imixtiunea celorlalţi sau a statului în viaţa individului
  • în această sferă, omul este capabil să-şi urmărească realizarea fericirii

Gândirea lui Mill a marcat profund concepţia liberalismului politic şi economic englez.

John Stuart Mill consideră că toate acţiunile omului sunt îndreptate către obţinerea plăcerii şi evitarea suferinţei. Dintr-o perspectivă morală, sunt juste, bune sau dezirabile numai acel acţiuni care pot să conducă la maximizarea fericirii: „(…) acţiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere (…) plăcerea şi eliberarea de durere sunt singurele lucruri pe care ni le putem dori ca scopuri; (…) toate lucrurile pe care le putem dori sunt de dorit fie pentru plăcerea care le este inerentă, fie ca mijloace pentru promovarea plăcerii şi eliminarea durerii” (Utilitarianism, II).

În viziune utilitaristă, moralitatea unei acţiuni poate fi apreciată numai prin capacitatea acesteia de a genera fericire celui care o întreprinde (prin consecinţele ei). Însă există un risc în acest moment: acela de a crede că fericirea ţine de subiect şi mai puţin de raporturile acestuia cu ceilalţi. Sfera egoismului poate fi depăşită în sensul unei utilităţi superioare, care face să intervină considerente de ordin social. Fericirea individului depinde de măsura în care acesta reuşeşte să producă fericire celorlalţi: „Standardul utilitarist (…) nu este cea mai mare fericire a agentului, ci cea mai mare cantitate de fericire în general; iar dacă se poate pune la îndoială dacă un caracter nobil e întotdeauna fericit datorită nobleţei lui, nu există nicio îndoială că el face ca alţi oameni să fie mai fericiţi şi că lumea în general câştigă imens prin el” (Utilitarianism, II).

Mill distinge între plăceri pe baza criteriului cantitativ şi calitativ, al beneficiilor/avantajelor pe care acestea le pot procura. Astfel, plăcerile spirituale (care angajează facultăţile superioare) sunt dezirabile şi mai valoroase decât cele fizice, corporale, prin duratăintensitate şi certitudine. Când face din cantitate şi calitate criterii de diferenţiere a plăcerilor, Mill are în vedere faptul că atunci când mai mulţi oameni preferă o anumită plăcere, ea poate fi considerată dezirabilă comparativ cu altele:

„(…) dacă între două plăceri există una faţă de care toţi sau aproape toţi cei care le-au trăit pe amândouă îşi exprimă o preferinţă hotărâtă, independent de orice sentiment de datorie morală de a o prefera, atunci aceea este plăcerea mai dezirabilă.”

Deşi admite că persoanele instruite sunt vulnerabile mai mult decât ignoranţii în faţa suferinţei şi a nefericirii, Mill consideră totuşi că un om cult, refuză plăcerile inferioare întrucât este înzestrat cu nobleţe sufletească, un „simţ al demnităţii”, chiar dacă acestea pot să-i aducă satisfacţii imediate. Iar dacă o astfel de fiinţă superior înzestrată ar putea fi momentan nemulţumită, totuşi ceea ce-l desparte de fiinţele inferioare este conştiinţa imperfecţiunii fericirii şi abilitatea de a suporta în mod raţional această imperfecţiune.

 

Există cel puţin trei critici care se pot face la adresa utilitarismului:

(1). dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea determina cu acurateţe fericirea pe care e probabil s-o producă o acţiune individuală sau o regulă generală?

(2). caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea majorităţii să poată fi obţinută cel mai eficace prin sacrificarea unei minorităţi inocente sau printr-o instituţie evident nedreaptă, cum este sclavia?; şi

(3). unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este analizată exclusiv prin prisma acţiunilor şi a consecinţelor lor, niciodată prin cea a motivelor sau a intenţiilor.

 

Acest articol a fost publicat în Teorii morale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.