Giovanni Pico della Mirandola


„Părintele Dumnezeu, supremul arhitect, construise deja, după legile tainicei înţelepciuni, această casă a lumii, pe care o vedem, prea măreţ templu al dumnezeirii… Dar, după terminarea lucrării, făuritorul dorea să existe cineva care să cerceteze cu atenţie înţelesul unei atât de mari înfăptuiri, să-i îndrăgească frumuseţea, să-i admire măreţia. Din această cauză, după ce toate celelalte lucruri au fost duse la capăt…s-a gândit în sfârşit să creeze omul. Dar, printre arhetipuri nu mai avea vreunul după care să plăsmuiască un nou neam; nici printre bogăţii nu mai avea vreunul în care să şadă acest contemplator al Universului. Toate erau deja pline… Preabunul creator a hotărât ca acela căruia nu mai putea să-i dea nimic propriu, să aibă ceva comun, dar cu toate acestea să fie deosebit de fiecare în parte… Aşadar a conceput omul, şi aşezându-l în centru Universului, i-a vorbit astfel: „O, Adame! Nu ţi-am dat nici un loc sigur, nici o înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru că acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care tu însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărârea ta… Tu, neîngrădit de nici un fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă, în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma în care tu însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-ţi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus, ce sunt divine” (Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), Despre demnitatea omului)

Dacă Descartes, Bergson și Blaga admit anumite trăsături definitorii ale omului, pentru Giovani Pico della Mirandola (1463/ 1494) omul nu este ceva anume și în această lipsă a determinațiilor constă demnitatea umană. Gânditor renascentist, Pico împărtășește optimismul epocii sale relativ la posibilitatile de creație și cunoaștere ale omului, afirmând corespondența armonică între om și univers.

Adept al neoplatonismului florentin, în tratatul “Despre demnitatea omului”, Pico propune un mit al creării omului inspirat de creația lumii sensibile din dialogul platonician “Timaios”. Demiurgul produce lumea pornind de la niște modele generice preexistente, arhetipuri care limitează existența lucrurilor și sunt metaforic corespondente cu locul fiecărui lucru în univers.

În lipsa unui arhetip, crearea omului are ca scop existența unui admirator al produsului demiurgic, ceea ce face ca omul să nu dețină un loc strict determinat în creație, ci este liber să-și aleagă locul propriu.

Așezat între ființele materiale și cele spirituale, apartenența omului la unul din cele două genuri ontologice tine doar de voința sa. Această libertate de a se situa ontologic ii confera omului o poziție demnă în ierarhia existențelor, libertate care nu permite afirmarea unei singure trăsături definitorii.

Prin ideile sale, Pico întruchipează nașterea umanismului, care face din spiritul uman sursa oricărei științe. Ambiguitatea ontologică pe care o implica centralitatea ființării umane constituie un argument major al demnității și responsabilității umane. Prin Pico della Mirandola se afirmă încă o dată ideea că omul nu este, ci devine, tema redescoperită de existențialism prin afirmarea omului ca proiect intențional al conștiinței. Posibilitatea transgresiunii spre teluric sau divin susține ipoteza heideggeriană a “ființei în deschis” prin cunoaștere și trăire existențială.

Acest articol a fost publicat în Sensul vieții. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.