10. Problema limbajului

În forma ei cea mai elevatã, cunoașterea este un ansamblu de enunțuri adevãrate și întemeiate. Adevãrul este o proprietate pe care o au unele dintre enunțurile noastre. Așadar, cunoașterea și adevãrul sunt legate volens nolens de limbaj, ceea ce înseamnã cã natura și limitele acestuia pot fi considerate teme epistemologice importante.

Limbajul are fațã de cunoaștere în principal un rol de instrument sau mediu al acesteia. Într-un fel, limbajul are o funcție transcendentalã: face posibilã cunoașterea noastrã.

Relația cunoaștere-limbaj  sporește problematizãrile specifice teoriei cunoașterii: Poate reușim uneori sã dobândim adevãrul, dar îl putem reda în mod adecvat prin intermediul limbajului nostru? Cuvintele și structurile limbajului sunt potrivite pentru lumea realã? Nu cumva, folosind limbajul pentru a cunoaște și pentru a reda ceea ce știm, ne referim la o altã lume decât cea realã?

Printre cele mai importante teze referitoare la relația dintre cunoaștere și limbaj, amintim:

a) cunoașterea, cel puțin cunoașterea explicitã (propoziționalã) este mediatã prin limbaj, ceea ce înseamnã cã nu reprezintã o cale directã, nemijlocitã de acces la realitate;

b) diferitele limbaje, ireductibile unul la celãlalt, par a descrie lumi diferite;

c) limbajul nu este un simplu instrument (pasiv) al cunoașterii, ci are un rol constitutiv în cadrul acesteia, pentru unii un rol de deformare și falsificare a realitãții;

d) limbajul este discontinuu; lumea descrisã prin limbaj devine și ea astfel;

e) originea limbajului este corelatã cu originea omului (limbajul nu a apãrut înainte sau dupã apariția omului, ci odatã cu el).

Problemele privind originea limbajului nu au în mod explicit relevanțã pentru teoria cunoașterii, dar unele puncte de vedere pot spune, indirect, ceva despre posibilitãțile noastre de a cunoaște lumea realã.

Astfel, dacã punctul de vedere al lui Cratylos (personaj în dialogul omonim al lui Platon) — „în chip firesc, pentru fiecare din realitãți, ar exista o dreaptã potrivire a numelui” — este îndreptãțit, putem spera cã vom cunoaște lumea așa cum este. Lucrurile stau însã altfel dacã este corect punctul de vedere al lui Hermogenes, potrivit cãruia „dreapta potrivire a numelui” nu ar fi decât „convenție și acord”.

În epoca modernã, John Locke considera cã între cunoașterea noastrã și cuvinte existã o relație atât de strânsã, încât este necesar sã cercetãm „mai întâi exact ce se aflã în puterea cuvintelor și în ce fel denumesc ele lucrurile”. Cunoașterea noastrã, sublinia filosoful englez, „are mereu de-a face cu enunțuri”, iar cuvintele nu sunt decât „semne ale ideilor noastre”, nu lucruri în sine.

David Hume diferenția trãirile imediate, cum este durerea, de amintirea lor și arãta cã evocarea unor impresii nu poate avea niciodatã forța și vitalitatea originarã a acestora. Pentru el, „gândul cel mai viu rãmâne în urma celei mai palide senzații”.

La rândul lui, Friedrich Nietzsche considera cã limbajul falsificã în mod necesar realitatea și duce la o ordonare și simplificare a realitãții, la o prindere a acesteia prin noțiuni doar cu prețul unei distorsiuni inevitabile, ceea ce înseamnã cã limbajul și realitatea sunt incomensurabile. Cunoașterea nu este decât un instrument în lupta care este viața, un fenomen condiționat de viațã, iar adevãrul este întotdeauna interpretare. Reprezentãrile noastre asupra lumii, condiționate de limbajul nostru, sunt perspective asupra lumii, nu expresii ale unei lumi în sine.

Acest articol a fost publicat în Cunoaștere și adevăr, Problema limbajului. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.