4. Problema întemeierii și problema surselor cunoașterii

Multă vreme, filosofii au crezut că întemeierea este solidară cu originea cunoștințelor noastre: dacă știm care este originea unei cunoștințe sau căile pe care a fost obținută ne putem da seama dacă este bine întemeiată sau nu, dacă este sau nu o cunoștință autentică. Democrit, de pildă, arăta că prin simțuri nu putem obține decât o cunoaștere obscură, în vreme ce prin intelect sau rațiune ajungem la o cunoaștere autentică.

Deși diferențierea între două surse diferite ale cunoașterii, respectiv între simțuri și rațiune, era făcută încă din Antichitate, abia în epoca modernă se vor contura clar două curente epistemologice opuse: empirismul și raționalismul.

Pentru empiriști (John Locke, David Hume), cunoașterea noastră provine în întregime din experiență sau, oricum, aceasta este sursa ultimă a cunoștințelor noastre. John Locke arăta că mintea noastră este la naștere „ca o coală albă de hârtie, pe care nu stă scris nimic”, ceea ce înseamnă că nu există idei înnăscute, adică idei la care nici simțurile, nici rațiunea să nu contribuie în niciun fel. Abia ulterior, prin observația îndreptată „fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele lăuntrice ale minții noastre” sunt procurate „toate elementele gândirii”. Altfel spus, primele elemente ale cunoașterii noastre rezultă din acțiunea lucrurilor exterioare asupra simțurilor. În plus, ideile care iau naștere fără intervenția intelectului sunt sigure. Eroarea survine abia atunci când intervine intelectul, prelucrând ideile primite de la simțuri.

Pentru raționaliști (René Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz), rațiunea este sursa ultimă a cunoașterii autentice. Spinoza arăta că numai rațiunea poate cunoaște lucrurile „așa cum sunt în ele însele”, în vreme ce simțurile ne pot oferi doar o cunoaștere „mutilată și confuză”. În general, ei credeau că numai adevărurile care își au sursa în rațiune și fără amestecul simțurilor sunt sigure. Dacă simțurile intervin în cunoștințele noastre, putem fi siguri că acestea sunt supuse erorii. Ei recunoșteau însă că nu putem reduce cunoașterea noastră numai la ceea ce ne oferă rațiunea. Pe de altă parte, credeau că există idei înnăscute. Descartes, de exemplu, argumenta că Dumnezeu însuși a sădit în mintea noastră încă de la naștere ideea Lui ca Ființă absolut perfectă.

Karl Popper considera că întrebarea curentelor epistemologice clasice — Care este sursa ultimă a cunoașterii: intelectul sau simțurile? — este pătrunsă ,,în mod vădit de un spirit autoritar”. În plus, el contestă legitimitatea acestei întrebări, afirmând că, în realitate, nu există surse ideale ale cunoașterii, care să nu conducă la eroare și cărora ne-am putea adresa „ca unei supreme curți de apel”. În consonanță cu teoria falsificaționistă a adevărului, filosoful britanic propune înlocuirea întrebării clasice cu următoarea: Cum putem spera să detectăm și să eliminăm eroarea?

Acest articol a fost publicat în 4. Sursele cunoașterii, Cunoaștere și adevăr. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s