William James – Pragmatismul

Adevărul utilitate

Pe parcursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce Statele Unite începeau să câștige teren ca națiune independentă, filosofi din Noua Anglie, cum ar fi H. D. Thoreau și R. W. Emerson, au dat o orientare vădit americană ideilor romantice europene. Însă cea care a venit cu ceva într-adevăr original a fost următoarea generație de filosofi, care au trăit la aproape un secol după Declarația de Independență.

Primul dintre acești filosofi, Charles Sanders Peirce, a propus o teorie a cunoașterii pe care a numit-o pragmatism, însă activitatea sa nu a fost remarcată la data respectivă; prietenului său de o viață, William James  – finul lui Ralph Waldo Emerson – i-a revenit sarcina să dezvolte și să facă remarcate ideile lui Peirce.

Teoria centrală a pragmatismului lui Peirce era aceea că nu dobândim cunoașterea prin simpla observare, ci prin acțiune, și că ne bazăm pe respectiva cunoaștere numai atât cât ne este folositoare, în sensul că ne oferă o explicație adecvată a lucrurilor. Atunci când nu mai îndeplinește aceastăfuncție sau când explicații mai bune o fac redundantă, o înlocuim. De exemplu, privind în urmă putem vedea cum ideile noastre despre lume s-au modificat constant, de la părerea că pământul este plat la cunoașterea faptului că este rotund; de la presupunerea că pământul este centrul universului la înțelegerea că este doar o planetă dintr-un vast cosmos. Vechile presupuneri erau perfect adecvate ca explicații la vremea lor, și totuși ele nu sunt adevărate, iar universul în sine nu s-a schimbat. Aceasta arată că cunoașterea ca instrument explicativ este diferită de fapte. Peirce a examinat în acest fel natura cunoașterii, însă James avea să aplice raționamentul acesta noțiunii de adevăr.

Pentru James, adevărul unei idei depinde de utilitatea acesteia; cu alte cuvinte, dacă ea face sau nu ce se așteaptă de la ea. El spune că dacă o idee nu contrazice faptele cunoscute – cum ar fi legile științei – și oferă un mijloc de a anticipa lucrurile suficient de corect pentru scopurile noastre, nu avem niciun motiv să nu o considerăm adevărată în același mod în care Peirce vedea cunoașterea un instrument util indiferent de fapte. Această interpretare a adevărului nu doar îl distinge pe acesta din urmă de fapte, ci îl face pe James să afirme că „adevărul unei idei nu este o proprietate statică inerentă acesteia. Adevărul i se întâmplă unei idei. Ideea devine adevărată, este făcută să fie adevărată de evenimente. Veridicitatea sa este de fapt un eveniment, un proces.”

Dacă acționăm în baza ei, orice idee ajunge să fie considerată adevărată ca urmare a acțiunilor întreprinse de noi; punerea în practică a ideii este procesul prin care ea devine adevărată. De asemenea, potrivit lui James credința într-o idee reprezintă un factor important în ceea ce privește alegerea noastră de a acționa în baza acelei idei. Astfel, credința e parte integrantă din procesul care face ca o idee să fie adevărată. Dacă mă confrunt cu o decizie dificilă, credința mea într-o anumită idee va da lucrurilor un anumit curs, contribuind astfel la succesul ei. Din cauza aceasta James definește adevărate credințele care se dovedesc utile celui care crede în ele. Încă o dată, el este atent să le distingă de fapte, despre care spune că „nu sunt adevărate. Ele sunt, pur și simplu. Adevărul este acea funcție a credințelor care începe și se încheie cu ele.”

Preocuparea principală a filosofiei lui William James (1842 – 1910) este de ordin moral. El urmăreşte să găsească o metodă filosofică pentru a ne asigura o viaţă bună. Până şi adevărul este subordonat, în filosofia sa, categoriei de bine. 

Pragmatismul este opera sa filosofică cea mai importantă (a scris şi lucrări cu caracter psihologic) şi ea debutează cu o opoziţie între temperamentele empiriştilor şi cele ale raţionaliştilor în filosofie. Primii sunt pesimişti, nereligioşi, sceptici şi pluralişti, iar ceilalţi sunt idealişti, optimişti, dogmatici şi monişti.

Cele două curente tradiţionale, consideră James, nu-i satisfac omului setea filosofică faţă de realitate ştiinţă şi religie. În schimb pragmatismul poate înlătura acest neajuns, oferind o metodă ce atrage toate temperamentele; el nu respinge nici religia, nici realitatea, nici subiectivitatea – element destul de important în filosofie.

Pragmatismul lui James se deosebeşte de cel al lui Peirce (gânditor american contemporan cu James), deoarece cuprinde atât o teorie a sensului, cât şi o teorie a adevărului, în vreme ce filosofia lui Peirce este preocupată mai mult de sens. Peirce însuşi încearcă să-şi delimiteze filosofia în raport cu pragmatismul, numindu-şi concepţia pragmaticism

Problemele metafizice (între care şi problema libertăţii) sunt, pentru James, de esenţă morală sau religioasă. În raport cu ele, ţelul pragmatismului este acela de a le dezvălui şi de a ne da posibilitatea să le înţelegem şi să le rezolvăm.

„Adevărul, aşa cum orice dicţionar vă va spune, este o proprietate a anumitor idei ale noastre. El înseamnă acordul, aşa cum falsul înseamnă dezacordul lor cu „realitatea”. Atât pragmatiştii cât şi intelectualiştii acceptă această definiţie ca ceva de la sine înţeles. Ei încep să se certe doar după ce se pune întrebarea cu privire la ce anume se poate înţelege prin termenul „acord” şi prin acela de „realitate”, când realitatea este considerată ca ceva cu care ideile noastre să fie de acord. […] Concepţia curentă este aceea că o idee adevărată trebuie să copieze realitatea la care se raportează”.

„Pe de altă parte, pragmatismul pune întrebarea sa obişnuită: «Admiţând că o idee sau o credinţă este adevărată, ce importanţă concretă va avea în viaţa cotidiană a cuiva faptul că ea este adevărată? Cum va fi perceput adevărul? Ce experienţe ar fi diferite decât sunt dacă credinţa ar fi falsă? Pe scurt, care este valoarea – cash (cash-value) a adevărului în termenii experienţei?». În momentul în care pragmatismul pune această întrebare, el sesizează şi răspunsul: Ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora şi verifica. Ideile false sunt acelea cu care nu putem face acest lucru. Aceasta este diferenţa practică pentru noi între a avea idei adevărate sau false; acesta este, prin urmare, înţelesul adevărului, căci adevărul este cunoscut numai în acest fel. Aceasta este teza pe care trebuie să o apăr. Adevărul unei idei nu este o proprietate stagnantă, inerentă ei. Adevărul i se întâmplă unei idei. Ea devine adevărată, este făcută adevărată de evenimente. Veritatea ei este în fapt un eveniment, un proces anume, procesul verificării de sine, verificarea sa. Validitatea sa este procesul validării sale”.

Dar ce înseamnă, pragmatic, auto-verificarea și auto-validarea? Ele semnifică din nou anumite consecințe practice așe ideilor verificate și validate. Este greu să găsești  expresie măcar ce caracterizează aceste consecințe mai bine decât formula de concordanță doar acele consecințe fiind cee ace avem în minte, oricând spunem că ideile noastre sunt în „concordanță” cu realitatea. 

„[…] a avea gânduri adevărate înseamnă, oriunde, a avea instrumente inestimabile de acţiune; […] datoria noastră de a dobândi adevărul, departe de a fi o comandă nescrisă venită din cer ori o „acrobaţie” autoimpusă de intelectul nostru, poate să se justifice prin excelente raţiuni practice”.

Explicarea definiţiei pragmatiste a adevărului:

 1) ideile pe care le putem asimila sunt cele pe care le putem înţelege, care sunt în concordanţă cu structura noastră şi care pot fi integrate în sistemul nostru de idei

2)ideile pe care le putem valida sunt cele pe care, conform structurii noastre, le socotim adevărate

3)ideile cărora le putem acorda adeziunea noastră sunt cele în care credem şi după care ne putem conduce în viaţă (legătura faţă de ele este una afectivă)

4)ideile pe care le putem verifica sunt cele ce pot fi puse în aplicare şi, mai mult, cele care dau roade

Se observă că pentru primele trei caracteristici sunt în joc aspecte psihologice; pentru James un rol deosebit în adeverirea unei idei îl are credinţa în ea (pentru că doar crezând în ea o putem pune în aplicare şi o putem verifica)

*“Adevărul unei idei nu este o proprietate care i-ar fi inerentă şi care rămâne inactivă” – înseamnă că adevărul nu poate fi atribuit în mod direct ideii; ea nu este adevărată, ci se face adevărată (mai exact, noi o facem adevărată); se vede destul de limpede că adevărul depinde de subiectivitatea noastră – şi de aceea adevărul nu este inactiv, stabil, ci depinde de activitatea sufletului nostru

*“Adevărul este un eveniment”: de vreme ce adevărul nu este o proprietate inactivă şi stabilă a unei idei, înseamnă că el nu preexistă şi nu durează la nesfârşit, ci depinde (cum spuneam) de activitatea noastră; drept urmare, noi suntem cei care adeverim o idee (s-ar putea spune că în lipsa adeziunii umane ideile sunt neutre din punct de vedere al adevărului lor)

*“o idee este adevărată, atât cât avem nevoie de a o crede ca atare” – cea care adevereşte sau falsifică o idee este atitudinea noastră faţă de ea; altfel, o putem exclude din viaţa noastră (nu-i acordăm adeziunea) şi atunci nu va fi verificată şi, deci, nu se va adeveri (pentru că nu am fost antrenaţi de ceva să o adeverim, adică nu am crezut în ea); se observă rolul deosebit al activităţii sufletului în dobândirea adevărului.

*“adevărul este un bun de un fel oarecare” – în alţi termeni, ideile pe care noi le considerăm bune vor fi puse în aplicare; însă binele nu se reduce la aceasta, ci adevărul este o categorie care vine în sprijinul binelui (avem nevoie de idei adevărate pentru a extinde categoria binelui); de aici concluzia lui James: în lumea în care ideile false ar fi singurele avantajoase, datoria noastră ar fi mai mult de a fugi de adevăr.

*Opunându-se teoriei adevărului corespondenţă, James justifică totodată creaţia umană. Adevărul unei idei noi nu poate fi redat pe calea experienţei; în schimb credinţa într-o idee nouă, gândită de cineva, şi aplicarea ei pot duce la adeverirea ei.

În concepţia lui James dacă o idee funcţionează, este şi adevărată. Ea are sens în măsura în care ne poate schimba viaţa, în măsura în care o face mai bună. În acest sens adevărul este creat de activitatea umană. Scopul lui principal este unul moral, deoarece filosofia pragmatistă urmăreşte, în viziunea sa, să ne facă fiinţe mai bune; căci astfel avem parte de o viată mai bună (dacă într-o zi nu ai dăruit nimic, spune el, acea zi a trecut degeaba pentru tine – adică nici nu ai câştigat nimic).

Orice idee, teorie sau credinţă ce caracterizează sufletul omenesc îşi poate dovedi valabilitatea întrebându-ne în ce sens ne afectează viaţa. Adevărul lor se relevă atunci când obţinem relaţii mulţumitoare cu alte părţi ale experienţei noastre. Rolul determinant în adeverirea unei idei îl are credinţa în ea. O idee în care credem şi după care ne conducem viaţa este cu necesitate adevărată.

Pentru James orice idee este adevărată cât timp funcţionează, cât timp este vie şi statorniceşte raporturi între oameni. De exemplu, zeii grecilor au fost reali atâta vreme cât ei le-au influenţat viaţa, cât a existat credinţa în ei. Ideea de Dumnezeu este adevărată, avea să spună el raportându-se la creştinism, căci ea funcţionează, stabileşte raporturi morale între oameni (şi direcţionează astfel comportamentul uman).

Dacă ne detaşăm de aspectul moral pe care-l vizează James – în mod deosebit –, concepţia sa despre adevăr generează o serie de probleme. Nu am putea susţine la fel de bine că teoria geocentristă a funcţionat până în perioada modernă ca adevărată, iar cea heliocentristă de atunci până astăzi, şi că fiecare dintre ele a constituit un adevăr pentru epoca în care este crezută adevărată. 

E drept că fiecare dintre ele a influenţat într-un fel sau altul comportamentul oamenilor; putem de asemenea crede că zeii grecilor au influenţat comportamentul; dar nu mai putem considera că teoria geocentristă a fost adevărată şi că ordinea universului s-a modificat peste noapte. Se vede clar că o regulă morală, o mitologie sau o religie nu poate fi comparată, sub aspectul adevărului ei, cu o idee sau teorie ştiinţifică.

Întrucât James se raportează în special la morală, ideile noastre despre substanţă – ca substrat – nu adaugă nimic la ceea ce ştim despre lume. De aceea problemele metafizice sunt în esenţă de natură morală sau religioasă, iar universul este văzut ca un uriaş sistem de pluralităţi şi nu ca o substanţă unică.

Metoda pragmatismului propune articularea modurilor în care noi toţi – cu capacităţi, atitudini şi personalităţi diferite – ne implicăm în activitatea pe care o reprezintă viaţa în lume. Această activitate face posibilă experienţa (prin “experienţă” James înţelege experienţă de orice tip, legată de orice lucru; ea este condiţia şi substanţa vieţii omului). 

Concepţia lui James vizează o atitudine tolerantă faţă de orice credinţă sau concepţie – fie ea religioasă sau filosofică. Dacă vom accepta şi vom respecta convingerile fiecărui om (dependente în fond de personalitatea şi experienţa lui), vom înţelege – spune el – că opoziţiile pe care le-a încetăţenit metafizica se bazează pe credinţe diferite ce pot fi integrate în termenul generic de “experienţă”.

Bibliografie:

  • Filosofie. Idei Fundamentale. București: Litera, 2016.

Acest articol a fost publicat în Cunoaștere și adevăr, Să ne împrietenim cu..., William James. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.