Lecția 3

FIŞA DE LUCRU

SITUAŢII DE COMUNICARE: CONŢINUT, RELAŢIE, CONTEXT

  1. Pentru propoziţiile date, alcătuiţi mesaje care să cuprindă mai multe enunţuri, ţinând cont de contextul indicat în paranteză, aşa încât informaţia transmisă să fie mai clară:

 

  1. Mă doare capul (vizită la doctor)
  2. Fericirea nu este niciodată de lungă durată (discurs şcolar adresat profesorului şi colegilor).
  3. Şerpii sunt reptile (prezentare la o oră de biologie).
  4. Cei maimulţi părinţi sunt prea exigenţi (mesaj transmis profesorului la o oră de dirigenţie).
  5. Nu suport să stau la cozi mari când cumpăr ceva  (discuţie între persoane de aceeaşi vârstă despre locurile preferate de cumpărături).

 

  1. Pentru următorul text, stabiliţi următoarele:
    – care este contextul comunicării?
    – între cine are loc relaţia de comunicare?
    – descoperiţi şi reformulaţi mesajele prezente în text, inclusiv cele comunicate de cei doi interlocutori (cel puţin trei)
    – indicaţi cel puţin o eroare de comunicare petrecută în transmiterea mesajelor
    – care sunt sentimentele transmise de interlocutori unul celuilalt (cel puţin 4) în plus faţă de mesajele comunicate? (indicaţi prin ce cuvinte cum sunt transmise)
    – reformulaţi întregul text, în aşa fel încât să redaţi numai faptele petrecute
    – în aproximativ 5 rânduri, comentaţi textul sub forma expunerii ideilor pe care le transmite. Stabiliţi care este ideea principală şi argumentaţi de ce o consideraţi astfel.

 

Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie: – Hei, mă din casă! – Cine? – Tu! – Eu? – Păi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eu? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Ştiu eu ce scrisoare? – Trebuie să plăteşti! – Ce, mă? – Cum ce? – Ce să plătesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eu? – Păi tu. – Ce porto, mă? – Iaca, porto. – Cum aşa? – Păi, ştiu! – Nu-i plătită? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, măi! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Porto. – Cât, mă? – Ce cît? – Câţi bani, mă? – 15. – Cum 15? – Păi! – Dar de ce, mă? – Nu ştiu. – Iaca 15. – Aşa. – Ei, dă-mi-o! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, mă? – Păi cine? – N-am adus-o. – Păi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i! – Cum asta-i? – Unde-i, mă? – Cine? – Scrisoarea. – La primărie. – Ba la dracul! – Ba, aşa. – Păi, cum? – Să te duci să ţi-o iei.

Caragiale, Cum se înţeleg ţăranii

PÓRTO1 s. n. Taxă care se plătește pentru expedierea prin poștă a unei scrisori, a unui colet, a unei sume de bani etc. – Din it. porto.

 

  1. Temă:

Alcătuiţi trei mesaje diferite de cel mult cinci rânduri, prin care să comunicaţi un sentiment părinţilor, o idee unui profesor şi un fapt real din viaţa publică unei cunoştinţe care nu s-a mai informat despre evenimentele curente de cel puţin două luni.

Reclame
Publicat în LOGICĂ

Pilonii necredinţei: Immanuel Kant

Pilonii necredinţei: Immanuel Kant

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Peter Kreeft
Traducere: Cristina-Iosefina Paradovschi
Sursa: CatholicEducation.org

Aşa spun toţi profeţii, apostolii, martirii şi Însuşi Domnul nostru. După cum avem piloni ai credinţei creştine, sfinţii, există şi persoane care au devenit piloni ai necredinţei.

Immanuel Kant

Immanuel Kant

Puţini filosofi în istorie au fost atât de greu de citit şi atât de plictisitori ca Immanuel Kant. Totuşi, puţini au avut un impact mai devastator asupra gândirii umane. Se spune că slujitorul devotat al lui Kant – Lumppe – a citit cu fidelitate fiecare lucrare pe care a publicat-o stăpânul său. Atunci când Kant a publicat însă lucrarea sa cea mai importantă, „Critica raţiunii pure”, Lumppe a început să o citească dar nu a terminat-o, deoarece – a spus el – dacă ar fi terminat-o, ar fi ajuns într-un spital de boli mentale. De atunci, mulţi studenţi au retrăit sentimentele lui.

Totuşi, acest profesor abstract, care scria într-un stil abstract despre întrebări abstracte este, cred eu, sursa primară a ideii care pune în pericol credinţa (şi astfel şi sufletele) astăzi mai mult decât în oricare alt timp: ideea că adevărul este subiectiv. Cetăţenii simpli din oraşul său natal, Konigsburg, din Germania, unde Kant a trăit şi a scris în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au înţeles acest lucru mai bine decât filosofii de profesie, deoarece ei l-au poreclit pe Kant „Distrugătorul”, şi şi-au numit câinii după el.

Kant a fost un om blând şi pios, atât de punctual încât vecinii lui îşi puteau regla ceasurile după exactitatea cu care îşi făcea plimbarea sa zilnică. Intenţia de bază a filosofiei lui a fost nobilă: să restabilească demnitatea umană în mijlocul unei lumi sceptice care se închină ştiinţei. Această intenţie a devenit clară printr-o istorioară. Kant participa la o conferinţă a unui astronom materialist, despre locul omului în univers. Astronomul şi-a încheiat prelegerea cu afirmaţia: „Vedeţi, aşadar, că din punct de vedere astronomic, omul este complet nesemnificativ”. Kant a răspuns: „Profesore, aţi uitat cel mai important lucru: omul este astronomul”.

continuare: http://lumea.catholica.ro/2011/04/pilonii-necredintei-immanuel-kant/

 

Publicat în Immanuel Kant

Psihoterapia existențială

Psihodinamica freudianã

Potrivit lui Freud, copilul este guvernat de forţe instinctuale înnăscute și, ca frunza unei ferigi, se desface pe parcursul unui ciclu de dezvoltare psihosexual. Avem de-a face cu conflicte ce se desfășoară pe mai multe fronturi: cel al instinctelor duale (instinctele eului contra celor libidinale sau, în a doua teorie, Eros contra Thanatos) ce se opun unele altora; al instinctelor care se lovesc de solicitările mediului și, mai târziu, de cerinţele mediului internalizat – Supraeul, copilului cerându-i-se să navigheze între presiunea internă în direcţia gratificaţiei imediate și principiul realităţii, care cere amânarea gratificaţiei. Individul condus de instincte este astfel în război cu lumea, care împiedică satisfacerea poftelor înnăscute agresive și sexuale.

Psihodinamica neofreudianã (interpersonalã)

Neofreudienii – în special Harry Stack Sullivan, Karen Horney și Erich Fromm – oferă o altă viziune asupra conflictelor fundamentale ale individului. Copilul, în loc să fie animat de instincte și preprogramat, este o fiinţă care, dincolo de calităţile înnăscute neutre precum temperamentul și nivelul de creativitate, este în întregime modelat de mediul cultural și interpersonal. Nevoia de bază a copilului este cea de siguranţă – de acceptare interpersonală și aprobare –, iar calitatea interacţiunii cu adulţii semnificativi în furnizarea de siguranţă îi determină structura caracterului. Deși nu e pus în mișcare de instincte, copilul are totuși o energie înnăscută, o curiozitate și o inocenţă a corpului, un potenţial de dezvoltare și o dorinţă de posesie exclusivă a adulţilor iubiţi. Aceste atribute nu sunt întotdeauna consonante cu cerinţele adulţilor semnificativi din preajmă, iar conflictul central este între dezvoltarea naturală a înclinaţiilor și nevoia copilului de siguranţă și aprobare. Conflictul apare când un copil are destul ghinion încât să posede părinţi într-atât de prinși în conflictele lor nevrotice, încât să nu îi poată oferi atenţia cuvenită și nici încurajarea necesară pentru dezvoltarea autonomă. O astfel de încleștare compromite întotdeauna dezvoltarea.

Psihodinamica existențialã

Perspectiva existenţială subliniază o formă diferită de conflict fundamental: nu e un conflict cu tendinţele instinctuale reprimate și nici unul cu adulţii semnificativi internalizaţi, ci un conflict care decurge din confruntarea individuală cu datul existenţei. Prin „datul existenţei“ înţeleg anumite griji fundamentale, anumite proprietăţi intrinseci ce sunt parte, și încă una inevitabilă, a existenţei fiinţelor umane în lume.

Cum anume este descoperită natura acestui dat? Într-un anumit sens, sarcina nu e una dificilă. Metoda constă într-o reflecţie personală profundă. Condiţiile sunt simple: e nevoie de singurătate, tăcere, timp și eliberarea de distracţiile cotidiene cu care fiecare dintre noi ne umplem lumea experienţială. Dacă am putea da deoparte sau „pune între paranteze“ lumea cotidiană, dacă am reflecta profund asupra propriei „situaţii“ în lume, asupra propriei existenţe, asupra limitelor, asupra posibilităţilor, dacă am ajunge la temeiurile ultime, ne-am confrunta invariabil cu datul existenţei, cu „structurile de profunzime“, pe care de acum încolo le voi numi „griji fundamentale“. Procesul de reflecţie este adesea catalizat de anumite experienţe cruciale. Aceste situaţii „la limită“ sau „extreme“, după cum sunt adesea numite, includ experienţe precum confruntarea cu propria moarte, anumite decizii ireversibile sau prăbușirea anumitor eșafodaje ce furnizau un sens vieţii noastre.

Această carte se va ocupa de patru „griji fundamentale“: moartea, libertatea, izolarea și lipsa sensului. Confruntarea individului cu fiecare din aceste componente inevitabile ale vieţii constituie conţinutul conflictului dinamic existenţial.

Moartea. Cea mai evidentă grijă fundamentală, cea mai ușor de sesizat, este moartea. Acum existăm, însă, într-o zi, vom înceta să mai fim. Moartea va veni, și nu e nicio scăpare. Este un adevăr teribil căruia îi răspundem înfricoșaţi. În cuvintele lui Spinoza, „fiecare lucru încearcă să persevereze în fiinţarea sa“; iar nucleul conflictului existenţial constă în tensiunea dintre sesizarea inevitabilităţii morţii și dorinţa de a continua să exiști.

Libertatea. O altă grijă fundamentală, dar mult mai puţin accesibilă, este libertatea. De obicei, ne gândim la libertate ca la un concept în mod univoc pozitiv. Căci n-a luptat oare omul de-a lungul întregii istorii pentru libertatea sa? Totuși, libertatea privită din punctul de vedere al temeiurilor ultime e acompaniată de spaimă. În sensul său existenţial, „libertatea“ se referă la absenţa unei structuri externe. Contrar a ce ne lasă să credem experienţa cotidiană, fiinţa umană nu intră (și nici nu părăsește) într-un univers cu o structură internă definită. Mai degrabă, individul este în întregime responsabil, în calitate de autor, pentru propria lume, pentru cum își orânduiește viaţa, pentru propriile alegeri și acţiuni. Astfel înţeleasă, „libertatea“ posedă o implicaţie teribilă: înseamnă că sub noi nu se găsește niciun temei, ci ne rezemăm pe nimic, pe abis, pe vid. De aceea, confruntarea între lipsa de temei și dorinţa noastră de temei și structură va fi o dinamică pivotală.

Izolarea existenţială. Cea de-a treia grijă fundamentală este izolarea – nu izolarea interpersonală cu al său companion, solitudinea, și nici intrapersonală (izolarea de unele părţi din sine), ci o singurătate fundamentală – o izolare atât faţă de creaturi, cât și faţă de lume – subiacentă celorlaltor forme de izolare. Indiferent de cât ne apropiem de ceilalţi, întotdeauna va exista o prăpastie de netrecut: fiecare intră în existenţă singur și o părăsește singur. Conflictul existenţial provine deci din tensiunea dintre conștientizarea singurătăţii absolute și dorinţa de contact, protecţie, dorinţa de a fi parte a unui întreg mai vast.

Lipsa de sens. O a patra grijă fundamentală sau dat al existenţei este lipsa de sens. Dacă va trebui să murim, să ne construim propria lume, dacă fiecare este până la urmă singur într-un univers indiferent, atunci ce sens mai are viaţa? De ce trăim? Cum trebuie să trăim? Dacă nu există niciun proiect prestabilit, atunci trebuie să ne construim fiecare propriile sensuri în viaţă. Și totuși, poate un sens creat de cineva să fie suficient de solid încât să-i conducă în spate întreaga viaţă? Conflictul dinamic existenţial provine din dilema unei creaturi ce caută sensul, dar care este aruncată într-un univers lipsit de sens.

IRVIN D. YALOM, Psihoterapia existențială, Editura Trei, București, 2010, pp. 15-17

Publicat în Note de lectură

stand by me

 

 

 

When the storms of life are raging,
Stand by me (stand by me);
When the storms of life are raging,
Stand by me (stand by me);
When the world is tossing me
Like a ship upon the sea
Thou Who rulest wind and water,
Stand by me (stand by me).

In the midst of tribulation,
Stand by me (stand by me);
In the midst of tribulation,
Stand by me (stand by me);
When the hosts of hell assail,
And my strength begins to fail,
Thou Who never lost a battle,
Stand by me (stand by me).

In the midst of faults and failures,
Stand by me (stand by me);
In the midst of faults and failures,
Stand by me (stand by me);
When I do the best I can,
And my friends misunderstand,
Thou Who knowest all about me,
Stand by me (stand by me).

In the midst of persecution,
Stand by me (stand by me);
In the midst of persecution,
Stand by me (stand by me);
When my foes in battle array
Undertake to stop my way,
Thou Who savèd Paul and Silas,
Stand by me (stand by me).

When I’m growing old and feeble,
Stand by me (stand by me);
When I’m growing old and feeble,
Stand by me (stand by me);
When my life becomes a burden,
And I’m nearing chilly Jordan,
O Thou „Lily of the Valley,”
Stand by me (stand by me).

 

Publicat în ne visăm lumea întru fiinţare

Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?

Publicat în Lecții de FILOSOFIE

Teorii politice moderne și contemporane

I. Citiţi cu atenţie următorul fragment:

“…A găsi o formă de asociere care să apere şi să protejeze de orice forţă comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi prin care fiecare, unindu-se cu toţi, să nu se supună totuşi decât sieşi şi să rămână la fel de liber ca înainte. Aceasta este problema fundamentală pe care o soluţionează contractul social.

Clauzele acestui contract sunt astfel determinate prin natura actului, încât cea mai mică modificare le-ar face inutile şi le-ar anula efectele (…) de aşa manieră că, pactul social fiind violat, fiecare reintră în primele sale drepturi şi îşi recapătă libertatea naturală, pierzând libertatea convenţională pentru care renunţase la prima….”

(Jean-Jacques Rousseau, Contractul social)

CERINŢE:

  1. Identifică ideea principală a textului.
  2. Încadrează concepţia prezentată într-una din teoriile politice studiate.
  3. Enumeră şi alţi gânditori care se înscriu în această perspectivă filosofică.
  4. Prezentaţi o deosebire între concepţia lui Rousseau şi cea a unui alt filosof din cadrul aceleiaşi teorii politice..
  5. Sintetizaţi tezele principale ale acestei teorii politice.

II. Citiţi cu atenţie următorul fragment:

Diferitele tipuri de colectivism, comunism, fascism, etc. se deosebesc între ele prin natura ţelului către care vor să dirijeze eforturile sociale. Dar toate se diferenţiază de liberalism şi individualism prin dorinţa de a organiza ansamblul societăţii şi toate resursele în vederea atingerii acestui scop unitar şi prin refuzul de a recunoaşte sfere autonome în care primează scopurile indivizilor…

„Scopul social” sau „ţelul comun”, în vederea căruia urmează să fie organizată societatea, este de obicei descris în mod vag prin formule precum “binele comun” sau „bunăstarea generală” sau „interesul public”. Nu este nevoie să reflectezi prea mult pentru a vedea că aceşti termeni nu au un înţeles suficient de clar pentru a îndrepta lucrurile pe făgaşul unui anumit curs al acţiunilor. Bunăstarea şi fericirea a milioane de oameni nu pot fi cântărite pe o balanţă unică. Bunăstarea unui popor, ca şi fericirea unui om, depinde de un număr mare de lucruri, care pot fi furnizate într-o infinită varietate de combinaţii. Nu poate fi exprimată cu adevărat ca un scop unic, ci numai ca o ierarhie de scopuri, o scară cuprinzătoare de valori pe care se fixează locul fiecărei nevoi a unei persoane.

Friedrich Hayek, Drumul către servitute

CERINŢE:

  1. Identifică ideile principale ale fragmentului.
  2. Subliniază, selectează conceptele utilizate
  3. Asociază aceste concepte cu teoriile politice studiate
  4. Prezintă succint tezele principale ale teoriilor politice identificate
  5. Indică câte un reprezentant de seamă pentru fiecare teorie în parte

 

III. Formulaţi un enunţ filosofic afirmativ în care să evidenţiaţi corelaţia între termenii legitimitate şi putere.

Publicat în Politica

Problematica adevărului

O vorbă a unui părinte: și Pilat a întrebat ce este adevărul și nu a pus bine întrebarea. Cine este Adevărul? Iisus Hristos … este Calea, Adevărul și Viața..

Dostoievski despre adevăr: a spus că dacă cineva ar veni la el cu probe indubitabile cum că Hristos e o glumă și e în afara adevărului, atunci el, Dostoievski, preferă să fie cu Iisus și nu cu adevărul. 🙂

Odată cu iubirea, oamenii au pierdut și constiința adevărului. Căci dragostea și adevărul sunt de nedespărțit. Sf. Nicolae Velimirovici

 

Adevărul

Conceptul de adevăr ocupă un loc central în codul teoriei cunoaşterii. Privind definirea adevarului au existat numeroase dispute teoretice formulându-se o diversitate de păreri. În cadrul acestei diversitaţi se disting trei orientări fundamentale:

  1. Orientarea conform careia adevărul este o proprietate exclusivă şi nemijlocită a obiectului cunoaşterii, adică a obiectelor, fenomenelor, proceselor, sistemelor reale.

Această orientare este eronată, fiind rezultatul unei confuzii între planul existenţei si cel cognitiv, deoarece, din faptul că obiectul fundamental al cunoaşterii îl constituie descoperirea structurilor şi proprietaţilor obiectelor şi evenimentelor realitaţii şi din faptul că adevărate sunt acele produse ale cunoaşterii care realizează acest lucru, nu rezultă că adevărul ar fi însăşi lucrurile şi evenimentele cu propretăţile şi structurile lor .

Adevarul nu poate fi o proprietate a obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă.

Nu putem spune despre un lucru că este adevărat sau fals, ci cel mult că el există.

  1. Orientarea conform căreia adevărul este o proprietate a subiectului în mod exclusiv, a conştiinţei noastre. Aceasta ar însemna că fiecare conştiinţă să aibă setul său de adevăruri, dar tebuie menţionat că în funcţie de elementul conştiinţa se pot distinge mai multe abordări ale adevărului care sunt incorecte şi conduc la erori în cadrul activităţilor practice .
  • Adevărul este o proprietate a expresilor lingvistice formulate de subiect
  • Adevărul constă în caracterul evident şi clar al cauzelor şi rezultatelor
  • Adevărul este rezultatul acelor produse ale cunoaşterii care întrunesc consensul
  1. Orientarea care susţine că adevărul este o proprietate a conştiinţei care este rezultat al interacţiunii dintre obiectul cunoaşterii si subiectul cunoscător .

Din acest unghi, adevărul este un raport, o relaţie între cunoştinţele dobândite de om in cadrul cunoaşterii şi starile de fapt pe care aceste cunoaştinţe le reflectă.

Aristotel, în “Metafizica” defineşte adevărul astfel:

“a enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este constituie o propoziţie falsă, dimpotrivă o enunţare adevărată este aceasta prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este.”

Este cuprins aici miezul a ceea ce este cunoscut sub numele de teoria adevărului.

Această teorie a fost dezvoltată în evul mediu iar în epoca modernă ea devine o component esenţială a teoriei realiste, astăzi cea mai răspândită despre adevăr mai ales în cadrul concepţiei analitice despre cunoaştere .

Conform acestei teorii, adevărul desemnează corespondenţa sau concordanţa conţinutului informaţional al cunoştinţeor subiectului cunoscător, cu starea de fapt, reală a obiectului la care se referă.

Aşadar, adevărul nu este o proprietate nici a obiectului cunoaşterii, nici al subiectului cunoscator ci a conştientului cognitiv informational vehiculat prin intermediul expresiilor propoziţionale. Adevărul se manifestă exclusiv la nivelul propoziţiilor.

 

Caracteristicile adevărului

Caracterul obiectiv al adevărului. Definirea adevărului drept coordonată a conţinutului informaţional al cunoştinţelor noastre cu starea de fapt reală înseamnă în acelaş timp recunoaşterea caracterului său obiectiv. Prin adevăr obiectiv înţelegem existenţa în cunoştinţele noastre a unui conţinut care nu depinde de noi (de subiectul cunoscător). Caracterul obiectiv al adevărului este determinat de izvorul cunoaşterii, adică de natura obiectului de cunoscut. Când vorbim de adevăr obiectiv avem în vedere numai conţinutul lui pentu că, ţinând seama de faptul că adevărul este dobândit in cadrul social-istoric şi al experienţei umane el nu poate exista în afara omului .

 

Procesul dobândirii adevărului

Adevărul relativ-absolut

Obiectivitatea adevărului trebuie înţeleasă prin prisma procesualităţii complexe a cunoaşterii .

Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevărului unei cunoştinţe rezultă din caracterul contradictoriu al cunoaşterii. Cunoaşterea umană este cuprinsă între polii unei contradicţii :

  1. Tendinţa şi posibilitatea subiectului de a cunoşte în mod complex şi definitiv totul
  2. Imposibilitatea realizării, înfăptuirii acestei tendinţe şi aspiraţii

Prin adevar relativ se înţelege acel adevăr obiectiv care în conţinutul său este parţial limitat, incomplet, suspectibil de perfecţionare, de adâncire şi completare ulterioară . La el ajungem prin rezolvarea parţială a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii.

Prin adevar absolut se înţelege adevăr obiectiv în forma sa deplină, desăvârşită care nu mai este susceptibil de aprofundare, de precizare, de completare ulterioară.

Relativitatea adevărului trebuie înţeleasă în sensul că fiecare cunştinţă adevărată reflectă realitatea obiectivă, dar nu poate cuprinde toate laturile ei, ci le cuprinde numai pe acelea care au pătruns în sfera cunoaşterii .

Caracterul relativ al adevărului ţine de ceea ce în cadrul ei cunoştinţele sunt supuse revizuirilor, întregirilor şi completării iar cel absolut ţine de ceea ce în cadrul oricărei cunoştinţe rezistă în timp, este reţinut din generaţie în generaţie .

Sarcina ştiinţei este dobândirea adevărului obiectiv relativ, care reprezintă un pas spre cel absolut.

 

Caracterul concret al adevărului

Adevărul concret este acel adevăr care ţine seama de interpretarea abstracţiilor, de condiţiilor de timp si loc. Concreteţea adevărului rezidă deci, în faptul că nu putem face niciodată abstracţie de determinaţiile spatio-temporale în care există şi se manifestă obiectele şi fenomenele

Caracterul concret trebuie văzut în funcţie de factorii care participă la procesul cunoaşterii. Fiecare dintre aceşti termeni (obiect, subiect) se schimbă .

Faptul că fenomenele şi obiectele pe care le cunoaştem sunt într-o continuă transformare face ca cunoştinţele noastre să se schimbe, să se modifice .

În diferite perioade istorice există particularitaţi psihologice şi intelectuale ale subiectului cunoscător. Oamenii aparţin unei anumite etape istorice şi au la îndemână anumite mijloace si posibilităţi de investigare.

 

Criteriile adevărului

Prin criteriu al adevărului înţelegem un ansamblu de reguli sau semne prin care înţelegem dacă un enunţ este adevărat sau fals. Criteriul adevărului se referă la acele indicii, reguli care ne permit să determinăm riguros între adevăr si fals.

Există :

  • Criterii materiale (criteriul corespondenţei, utilităţii)
  • Criterii formale (coerenţa logică, demonstraţia)

Criteriul corespondenţei reprezintă experienta practică care permite deosebirea propoziţiilor adevărate de cele false. Corespondenţa este un criteriu hotărâtor al adevărului.

Criteriul coerenţei este cel mai important criteriu folosit în ştiinţe ca matematica, logica. Criteriul coerenţei constă în faptul că o opinie este adevărată atunci când ea concordă cu celelalte opinii.

Criteriul utilităţii reprezintă cunoştinţele deţinute de subiect şi sunt adevărate în momentul în care se pot verifica.

Publicat în Cunoaștere și adevăr, Lecții de FILOSOFIE

Valoarea filosofiei

Valoarea filosofiei se plasează exclusiv printre bunurile spiritului
şi numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasă indiferenți
pot înțelege că studiul filosofiei nu este o  pierdere de timp.  Bertrand Russell
Publicat în Texte, analize si comentarii de texte

scaderea varstei de vot

Publicat în Texte, analize si comentarii de texte | Lasă un comentariu

„There’s something wrong with the world. You don’t know what it is, but it’s there, like a slinter in your mind”.

Cu bune, şi cu rele, realitatea e complet alta.
Acest sentiment e poarta de acces la anul de pauză și de răscruce.
E un an în care nu se știe unde vei ajunge, la fel ca Neo, dar ce contează e că ai timpul să experimentezi, să mergi până la capătul unei intuiţii, fie pe Net, fie pe terenul real. De fapt, una peste alta, ce ni s-a furat e timpul de a face asocieri, de a merge până la capăt, a citi tot despre un subiect, dar totul „pentru mine”, nu pentru o licenţă, pentru un proiect sau un raport. Pur și simplu a lua viteză și a citi zeci, sute de articole despre un subiect care mă interesează. Asta ni s-a furat, și asta recuperăm în anul de pauză.
Secretul e că unele lucruri nu se leagă (şi nu se dezleagă) decât decăt ai timp să mergi până la capătul întrebării. Chiar și internetul are tot ce îţi dorești, dacă ai timp să treci de suprafaţă, de site-urile de duzină. Rafinezi cercetarea și totul, adevăr sau minciună, e acolo. Dar trebuie să ai timp.
Iar toţi cei care stau șase luni sau un an pe bară, și nu pierd timpul ci îl folosesc pentru ei, descoperă ceva. Diferit pentru fiecare, dar e același sentiment: „There’s something wrong with the world. You don’t know what it is, but it’s there, like a slinter in your mind”.
După care vine descoperirea, și începi o nouă viaţă. Vezi lucrurile altfel. Şi apoi revii printre ceilalţi, dar tot la fel ca Neo la finalul primului film, care e acolo printre oameni dar știe lucruri pe care oamenii grăbiţi care trec la semator nu le știu. Şi atunci îţi dai seama că acel an de pauză era absolut necesar, era anul de răscruce între o viaţă furată şi o viaţă recuperată.
Poate că e mult prea enigmatic acest text, dar nu am cum să explic mult mai multe, însă sunt sigur că cei care au trecut prin acel an de pauză știu despre ce vorbesc. Au revenit, voioși și pini de energie, dar nu pentru că s-au odihnit, ci pentru că “s-au trezit”.

sursa: http://www.lapunkt.ro/2015/02/un-an-de-pauza/

Publicat în ne visăm lumea întru fiinţare | Lasă un comentariu