Jean-Paul Sartre (21 iunie 1905 – 15 aprilie 1980) Existenţialismul este un umanism

Când ne gândim la Dumnezeu ca la un creator, îl gândim, în majoritatea cazurilor, ca un artizan superior. Orice doctrină am avea în vedere, că este o doctrină precum cea a lui Descartes, sau chiar a lui Leibniz, noi sugerăm întotdeauna că voinţa provine, mai mult sau mai puţin, din înţelegere sau cel puţin că o însoţeşte pe aceasta, astfel că atunci când Dumnezeu creează el ştie precis ce anume creează. Astfel, conceperea omului în mintea lui Dumnezeu  poate  fi  comparată  cu  conceperea  unui  cuţit  de  tăiat  hârtie  în  mintea artizanului: Dumnezeu îl face pe om potrivit unei proceduri şi unei concepţii, tot astfel cum artizanul manufacturează un cuţit de tăiat hârtie urmând o definiţie şi o formulă. Prin urmare, fiecare individ uman este realizarea unei anumite concepţii care ar rezida în înţelegerea divină. În ateismul filozofic al secolului nouăsprezece, noţiunea de Dumnezeu este abolită, dar nu şi ideea că esenţa ar veni înaintea existenţei; ceva asemănător găsim şi acum mai peste tot, la Diderot, la Voltaire şi chiar la Kant. Omul ar poseda o natură umană; această „natură umană”, care este concepţia asupra fiinţei umane, e regăsibilă în fiecare om; ceea ce înseamnă că fiecare om este un exemplu particular al unei concepţii universale: concepţia despre Om. La Kant, această universalitate merge atât de departe încât omul sălbatic al junglei, omul în starea de natură şi burghezul sunt cu toţii constrânşi de aceeaşi definiţie şi au aceleaşi calităţi fundamentale. Şi aici, esenţa omului precede acea existenţă istorică pe care o regăsim în experienţă.

Existenţialismul ateu, printre ai cărui reprezentanţi mă număr, declară cu multă claritate că dacă Dumnezeu nu există, atunci există cel puţin o fiinţă la care existenţa precede esenţa, o fiinţă care există înainte de a putea fi definită de orice concepţie asupra ei. Acea fiinţă este omul sau, cum spune Heidegger, realitatea umană (Dasein) [prima traducerea  franceză,  la  care  s-a  renunţat  ulterior,  a  termenului  heideggerian  Dasein, înţeles ca fiinţa privilegiată de faptul de a-fi-în-lume – n.t.]. Ce vrem să spunem atunci când afirmăm că existenţa precede esenţa? Vrem să spunem că omul mai întâi există, ia cunoştinţă de el, survine în lume – şi abia după aceea se defineşte. Dacă omul aşa cum îl vede un existenţialist nu este definibil, e pentru că de la început nu este nimic. El nu va fi ceva decât mai târziu, şi anume, va fi ceea ce va face din el. Astfel, nu există natură umană, pentru că nu există un Dumnezeu care să aibă o concepţie asupra ei. Omul este pur şi simplu. Nu în sensul că este ceea ce se concepe el a fi, ci că este ceea ce se vrea şi ceea ce se concepe el însuşi după ce există deja – aşa cum îşi proiectează el să fie după acel salt către existenţă. Omul nu este nimic altceva decât ceea ce face din el. Acesta este cel dintâi principiu al existenţialismului. Şi asta e ceea ce oamenii numesc „subiectivitatea” sa, folosind cuvântul ca un reproş la adresa noastră. Dar ce vrem să spunem cu aceasta, de ce zicem noi că omul posedă o demnitate mai mare decât o piatră sau o masă? Dorim să spunem că omul mai întâi există – omul e, înainte de orice altceva, ceva ce se proiectează înspre viitor şi e conştient că face acest lucru. Într-adevăr, omul este un proiect care are o viaţă subiectivă, altfel decât vreun soi de muşchi, de ciupercă ori de conopidă. Înaintea acestei proiecţii a sinelui nu există nimic, nici măcar în cerul inteligibil: omul va atinge existenţa doar când este ceea ce îşi propune să fie. Nu însă şi ceea ce şi-ar putea dori să fie. Căci ceea ce înţelegem de obicei prin a vrea sau a dori este luarea unei hotărâri conştiente – în cele mai multe cazuri – după ce deja ne-am făcut ceea ce suntem. Poate că-mi doresc să merg la o petrecere, să scriu o carte sau să mă căsătoresc – dar într-un asemenea caz ceea ce e numit de obicei voinţa mea este probabil o manifestare a unei anterioare şi cu mult mai spontane hotărâri.  Dacă  e adevărat,  cu toate  acestea,  că  existenţa  este  anterioară esenţei, omul este responsabil pentru ceea ce este. Astfel, primul efect al existenţialismului este acela că îl pune pe fiecare om în posesia lui însuşi aşa cum este, şi aşează întreaga responsabilitate pentru existenţa lui direct pe umerii săi. Iar atunci când spunem că omul este responsabil pentru el însuşi, nu vrem să zicem că e responsabil doar pentru propria lui individualitate, ci că este responsabil pentru toţi semenii săi.

Cuvântul „subiectivism” trebuie înţeles în două sensuri, în vreme ce adversarii noştri subliniază doar unul dintre ele. Subiectivism înseamnă, pe de o parte, libertatea subiectului individual şi, pe de altă parte, faptul că omul nu poate să treacă înaintea subiectivităţii umane. Al doilea este un înţeles  mai  profund  pentru  existenţialism.  Când  afirmăm  că  omul  se  alege,  vrem  să spunem că fiecare dintre noi trebuie să se aleagă pe sine; dar prin asta vrem de asemenea să spunem că alegându-se pe sine el alege în acelaşi timp pentru toţi oamenii. Căci într- adevăr, din toate acţiunile pe care le-ar putea desfăşura un om pentru a se crea pe sine aşa cum îşi doreşte, nu e nici una care să nu fie creatoare, în acelaşi timp, a unei imagini despre om aşa cum îl concepe el că ar trebui să fie. A alege între un lucru şi un altul e acelaşi lucru cu a afirma valoarea a ceea ce a fost până la urmă ales; căci nu putem să alegem ce e mai rău. Ceea ce alegem este întotdeauna mai bun; şi nimic nu poate fi mai bun pentru noi dacă nu este bun pentru toţi. Dacă, în plus, existenţa precede esenţa şi noi vrem să existăm în timp ce ne creăm o imagine despre noi, acea imagine e valabilă pentru toţi şi pentru întreaga epocă în care ne aflăm. Responsabilitatea noastră este astfel cu mult mai mare decât am presupus, căci priveşte umanitatea în întregul ei. Dacă sunt un muncitor, de pildă, pot alege să mă înscriu într-un sindicat catolic mai degrabă decât într- unul comunist; şi dacă, prin acel statut de membru, aleg să hotărăsc că demisia e, la urma urmei, atitudinea care i se potriveşte cel mai bine unui om care ştie că împărăţia omului nu e pe această lume, eu nu mă aliniez de unul singur acestei viziuni. Demisia este voinţa mea pentru toţi, iar acţiunea mea este, în consecinţă, un angajament în numele întregii umanităţi. Sau dacă, pentru a lua un caz mai personal, hotărăsc să mă însor şi să am copii, chiar dacă această hotărâre decurge pur şi simplu din situaţia mea, eu mă angajez prin aceasta nu doar pe mine însumi, ci umanitatea întreagă, în practica monogamiei. Sunt astfel responsabil pentru mine însumi şi pentru toţi oamenii, şi creez o anumită imagine a omului aşa după cum l-aş vrea eu să fie. Modelându-mă pe mine, modelez deopotrivă omul.

Existenţialistul declară cu sinceritate că omul trăieşte în angoasă. Înţelesul pe care-l dă este următorul: când un om se angajează pe un drum, dându-şi pe deplin seama că el nu face doar să aleagă ceea ce va fi, ci şi să devină prin aceasta un legislator hotărând pentru întreaga omenire – într-un asemenea moment omul nu poate scăpa de sentimentul unei complete şi profunde responsabilităţi. Sunt mulţi, e adevărat, aceia care nu manifestă nici o astfel de anxietate. Dar noi afirmăm că ei nu îşi percep angoasa sau caută să fugă de ea. Desigur, mulţi oameni cred că prin ceea ce fac nu angajează nimic şi pe nimeni în afara lor înşile; şi dacă îi întrebaţi „Ce s-ar întâmpla dacă toţi ar face la fel?” ei vor ridica din umeri replicând: „Nu toţi fac la fel”. Însă fiecare ar trebui să se întrebe cu adevărat ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar face ceea ce face el; nu poţi scăpa de acest gând supărător decât printr-un fel de autoamăgire. Omul care minte pentru a se scuza, spunând: „Nu toată lumea face asta”, trebuie să fie foarte uşurat în conştiinţa sa, căci actul de a minţi implică negarea unei valori universale. Prin faptul că se ascunde, i se dezvăluie angoasa. Aceasta e angoasa pe care Kierkegaard a numit-o „angoasa lui Abraham”. (…)

Ei bine, cine poate  dovedi că  eu sunt persoana potrivită să impună, prin proprie voinţă, concepţia sa asupra omului întregii omeniri? Nu voi găsi niciodată nici un fel de dovadă; nu voi avea nici un semn care să mă convingă. Dacă îmi şopteşte o voce, tot eu trebuie să decid dacă vocea este sau nu a unui înger. Dacă evaluez un anumit curs al unei acţiuni ca fiind bun, doar eu sunt cel care alege că el este bun şi nu rău. Nu e nimic să-mi arate că eu sunt Abraham; cu toate astea, sunt obligat clipă de clipă să desfăşor acţiuni care sunt exemplare. Totul i se întâmplă fiecărui om ca şi când întreaga rasă umană şi-ar avea ochii aţintiţi asupra a ceea ce face şi i-ar regla conduita în consecinţă. Aşadar fiecare om ar trebui să spună: „Sunt cu adevărat un om care are dreptul să acţioneze într-o asemenea manieră, încât umanitatea se reglează ea însăşi după ceea ce fac”.  (…)

Iar atunci când vorbim de „abandon” – cuvânt preferat al lui Heidegger – vrem doar să spunem că Dumnezeu nu există, şi că este necesar să tragem până la capăt consecinţele din această absenţă. Existenţialistul se opune ferm unui anumit tip de morală seculară care caută să-l desfiinţeze pe Dumnezeu cu pierderi cât mai mici. Către 1880, când profesorii francezi au încercat să formuleze o morală seculară, au spus ceva de acest gen: Dumnezeu este o ipoteză inutilă şi costisitoare, aşa că ne vom descurca fără ea. Totuşi, dacă vrem să avem moralitate, o societate şi o lume care se supune legilor, este esenţial ca anumite valori să fie luate în serios; trebuie să li se atribuie o existenţă a priori. Trebuie considerat a priori obligatoriu faptul de a fi onest, de a nu minţi, de a nu-ţi bate nevasta, de a creşte copii şi aşa mai departe; aşa că va trebui să ne ocupăm puţin de acest subiect, lucru care ne va îngădui să arătăm că aceste valori există totuşi, înscrise într-un cer inteligibil cu toate că, fireşte, Dumnezeu nu există. Cu alte cuvinte – şi acesta, cred, este sensul a ceea ce noi, în Franţa, numim radicalism – nimic nu s-ar schimba dacă Dumnezeu nu există; vom redescoperi aceleaşi norme ale onestităţii, progresului şi umanităţii, şi ne vom fi folosit de Dumnezeu ca de o ipoteză perimată care va muri în tăcere şi de la sine. Existenţialistul, dimpotrivă, găseşte extrem de jenant faptul că Dumnezeu nu există, căci dispar odată cu el toate posibilităţile de a afla valori într-un cer inteligibil. Nimic nu mai poate fi a priori bun, de vreme ce nu există nici o conştiinţă infinită şi perfectă care să-l gândească. Nu stă nicăieri scris că „dumnezeul” există, că trebuie să fii cinstit şi că nu trebuie să minţi, de vreme ce suntem pe un pământ unde se află doar oameni. Dostoievski a scris odată: „Dacă Dumnezeu nu există, totul va fi permis”; şi acesta este, pentru existenţialism, punctul de plecare. Totul este într-adevăr permis dacă Dumnezeu nu există, şi omul este în consecinţă nefericit, căci nu poate găsi nimic de care să depindă, nici în sine şi nici în afara sa. El descoperă mai apoi că nu are nici o scuză. Căci dacă într-adevăr existenţa precede esenţa, nu-ţi vei putea niciodată explica acţiunile referindu-te la o natură umană dată şi specifică; cu alte cuvinte, nu există nici un determinism: omul este liber, este libertate. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu nu există, nu ni se dau nici un fel de valori sau comandamente care ar putea să ne justifice comportamentul. Astfel, nu avem nici îndărătul, nici în faţa noastră, în vreun luminos tărâm al valorilor, vreo resursă, vreo justificare sau vreo scuză. – Suntem lăsaţi singuri, fără de scuză. Asta vreau să spun atunci când afirm că omul este condamnat să fie liber. Condamnat, pentru că el nu s-a creat pe sine, şi totuşi se găseşte în libertate, şi din momentul în care este aruncat în această lume el e responsabil de tot ce face. (…)

Chietismul e atitudinea oamenilor care spun „să-i lăsăm pe alţii să facă ceea ce eu nu pot”.  Doctrina  pe  care  o  prezint  în  faţa  dumneavoastră  este  exact  contrariul  acestei atitudini, de vreme ce declară că nu există nicio realitate altundeva decât în acţiune. Merge chiar mai departe, de vreme ce adaugă: „Omul nu e nimic altceva decât scopurile lui, el există doar în măsura în care se realizează pe sine, prin urmare el nu e nimic altceva decât suma acţiunilor sale, nimic altceva decât ceea ce este viaţa sa”.

(…) pentru existenţialist, nu există dragoste în afara faptelor de dragoste, nici vreo potenţialitate a iubirii alta decât cea manifestată în faptul de a iubi; nu există nici un geniu altul decât acela care este exprimat în operele de artă.

Există totdeauna o cale de a înţelege un idiot, un copil, un om primitiv sau un străin dacă ai suficientă informaţie. În acest sens putem spune că există o universalitate umană, dar nu este ceva dat; ea este făcută fără contenire.

Aşa cum ştie oricine, nu există valori estetice a priori, însă există valori care vor apărea în respectivul proces în coerenţa picturii, în relaţia dintre voinţa de a crea şi opera finalizată. Nimeni nu poate spune cum va arăta tabloul mâine; nimeni nu poate judeca o pictură până când nu este terminată. Ce are asta de-a face cu moralitatea? Ei bine, suntem în aceeaşi situaţie creatoare. Nu vorbim niciodată despre o operă de artă ca fiind iresponsabilă; când discutăm o pânză de Picasso, înţelegem foarte bine că acea compoziţie a devenit ceea ce este în timpul când era pictată, şi că lucrările lui sunt parte integrantă a întregii lui vieţi.

Este la fel pe planul moralei. Arta şi morala au în comun următorul lucru: în ambele avem de-a face cu creaţie şi invenţie. Nu putem hotărî a priori ce ar trebui făcut. Cred că m-am făcut înţeles suficient de bine când am povestit cazul acelui elev care a venit să mă vadă, anume că la orice sistem etic apela, cel kantian sau oricare altul, el nu putea afla nici un fel de îndrumare; a fost obligat să inventeze legea pentru el însuşi.

(…) o dată ce un om şi-a dat seama că valorile depind de el, în acea stare de părăsire el mai poate dori un singur lucru, şi acela este libertatea ca fundament al tuturor  valorilor.  Aceasta  nu  înseamnă  că  el  doreşte  în  abstract:  ci  pur  şi  simplu  că acţiunile omului de bună credinţă au ca semnificaţie ultimă căutarea libertăţii ca atare. Un om care aparţine unei societăţi comuniste sau revoluţionare va avea cu siguranţă finalităţi concrete, care implică voinţa de libertate, dar acea libertate este una dorită în comunitate. Noi dorim libertatea de dragul libertăţii, în totalitatea circumstanţelor ei particulare. Şi, în această dorinţă de libertate a noastră, descoperim că ea depinde în întregime de libertatea altora şi că libertatea altora depinde de a noastră. Evident, libertatea ca definiţie a omului nu depinde de ceilalţi, însă imediat ce apare o angajare, sunt obligat să vreau libertatea altora în acelaşi timp cu a mea. Nu pot face din libertate ţelul meu decât dacă-mi fac ţel şi din libertatea altora. (…)

Cea de a treia obiecţie, statuată de cuvintele „Luaţi cu o mână ceea ce aţi dat cu alta” înseamnă, la urma urmei: „valorile voastre nu sunt serioase, de vreme ce le alegeţi voi înşivă”. La aceasta pot spune doar că îmi pare foarte rău că trebuie să fie aşa; dar dacă l-am exclus pe Dumnezeu-tatăl, trebuie să fie cineva care să inventeze valori. Trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt. Şi, mai mult, a spune că inventăm valori înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât următorul lucru: că nu există nici un sens a priori al vieţii. Viaţa nu este nimic până să fie trăită; dar vă revine vouă să îi daţi un sens, iar valoarea ei nu este nimic  altceva  decât  sensul  pe  care  l-aţi  ales.  (…)

Acesta este un umanism, deoarece noi îi amintim omului că nu există alt legislator în afara lui însuşi; că el însuşi, deşi abandonat, trebuie să decidă  pentru  el;  la  fel,  deoarece  îi  arătăm  că  nu  prin a-şi  întoarce  singur spatele,  ci întotdeauna prin căutarea, în afara lui, a unui scop care este unul al eliberării sau al unei realizări particulare, omul se va realiza pe sine ca fiind cu adevărat uman. (…)

Existenţialismul nu este nimic altceva decât o încercare de a trage toate concluziile dintr-o poziţie consistent ateistă. Intenţia sa nu e nici pe departe să-l cufunde pe om în disperare. Iar dacă prin disperare se înţelege ceea ce înţeleg creştinii – orice atitudine de necredinţă -, disperarea existenţialiştilor este altceva. Existenţialistul nu este ateu în sensul că se evacuează pe sine în demonstrarea non-existenţei lui Dumnezeu. El declară, mai degrabă, că în chiar ipoteza că Dumnezeu ar exista asta nu ar schimba cu nimic punctul său de vedere. Nu că noi am crede că Dumnezeu există, dar credem că adevărata problemă nu este aceea a existenţei Lui; ceea ce îi trebuie omului este să se găsească pe sine din nou şi să înţeleagă că nimic nu îl poate salva de el însuşi, nici măcar o dovadă valabilă a existenţei lui Dumnezeu. În sensul acesta, existenţialismul este optimist. Este o doctrină a acţiunii, şi numai prin autoamăgire, prin confundarea disperării lor cu a noastră au putut creştinii să ne descrie ca pe nişte oameni cărora le lipseşte speranţa.

Acest articol a fost publicat în Jean-Paul Sartre. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s